Timpul cu copilul se împarte, dar durerea se înmulțește

În primul weekend pe care copilul meu urma să îl petreacă cu tatăl ei, după divorț, în noua lui locuință, mi-am tras un scaun cât să am vedere perfectă asupra ușii mele și m-am holbat ore întregi, astfel, la intrare, sperând să văd clanța apăsată, să dea buzna înapoi, deși realist ar fi fost să sune telefonul, dacă s-ar fi întors.

Ca orice mamă, în orice weekend, eram obosită. Ar fi trebuit să dorm, să îmi fac planuri cu prietenii pe care amânam demult să mă văd, să ies la teatru sau la film, să deschid o sticlă de vin, dar nu am vrut să fac nimic, pentru a fi acasă, pregătită, dacă totuși s-ar fi întors copilul.

Am încercat să fac timpul să treacă mai repede, am făcut curat, am citit, mi-am aprins lumânărele parfumate, dar minutele se scurgeau dureros de încet. Noaptea a fost groaznic de grea.

A doua zi, când urma să vină înapoi fetița mea, m-am simțit agitată și tulburată: eram ușurată că nu s-a întors mai devreme, dar mă durea că a putut să stea departe de mine. Nu puteam concepe că așa urmau să se desfășoare jumătate din weekendurile mele. Mă învârteam fără țintă prin casă. Mă bucuram că se întoarce, dar constatam că am irosit timpul în care aș fi putut să mă odihnesc: nu prea dormisem, făcusem curat, nu mâncasem, mă simțeam rău.

Au trecut doi ani și jumătate (de fapt, doi ani si 8 luni și încă număr săptămânile) de când weekendurile mele se împart astfel, cu ea și fără ea, și încă mi-este foarte greu. Cred că îmi este din ce în ce mai greu, deși aș fi crezut că timpul va ușura situația. Mă întreb dacă va fi vreodată altfel. Nu pot să mă relaxez cu adevărat când nu este cu mine, mă simt vinovată dacă plănuiesc să fac ceva fără ea, iar când sunt cu ea, paradoxal, uneori mă gândesc cu nerăbdare la faptul că voi avea ocazia să stau numai în pat, fără să am nicio responsabilitate: să gătesc, să pun masa, să strâng jucării, să ies în parc. Niciodată însă nu mă simt atât de bine precum proiectez, ci tristă și goală pe dinauntru. Am amintiri frumoase din weekenduri în care nu era cu mine, desigur, dar nu așa cum trebuie, complete. Cele mai frumoase amintiri sunt cele în care era cu mine, fie acasă, fie pe o barcă în Grecia sau pe o pârtie de ski din Alpi. Chiar și trezită de la 7 dimineața în vacanță, întotdeauna e mai bine cu ea decât fără.

La început, ca să ascund tristețea despre noua situație, făceam glume despre weekendurile mele “libere” și toate prietenele mele care au copii mă invidiau, toate visau la un weekend întreg doar pentru ele. Realitatea este însă că ești neliniștit în aceste weekenduri… liniștite. Nu ai însă ce să faci, este cel mai bun scenariu dintre cele posibile.

Faptul că o mulțime de oameni amână despărțirea sau divorțul când au copii este un lucru pe care nu ai cum să înțelegi până nu trăiești asta. Este atât de greu să îți împarți așa timpul, weekenduri, vacanțele, sărbătorile, zilele de naștere, încât ești capabil să faci multe compromisuri ca să eviți situația.

Concluzie la această mărturisire nu am. Singurul lucru pe care aș vrea să îl transmit este că sunt foarte multe nuanțe legate de fiecare relație dintre doi oameni, fie dintre noi părinți, împreună sau despărțiți, fie părinte și copil, pe care e imposibil să le percepi de la distanță. Și singurul lucru decent pe care îl putem face este să fim empatici cu cei din jurul nostru, să nu îi judecăm și să încercăm să îi ajutăm, dacă putem. Atât.