IUBIM

Timpul cu copilul se împarte, dar durerea se înmulțește

În primul weekend pe care copilul meu urma să îl petreacă cu tatăl ei, după divorț, în noua lui locuință, mi-am tras un scaun cât să am vedere perfectă asupra ușii mele și m-am holbat ore întregi, astfel, la intrare, sperând să văd clanța apăsată, să dea buzna înapoi, deși realist ar fi fost să sune telefonul, dacă s-ar fi întors.

Ca orice mamă, în orice weekend, eram obosită. Ar fi trebuit să dorm, să îmi fac planuri cu prietenii pe care amânam demult să mă văd, să ies la teatru sau la film, să deschid o sticlă de vin, dar nu am vrut să fac nimic, pentru a fi acasă, pregătită, dacă totuși s-ar fi întors copilul.

Am încercat să fac timpul să treacă mai repede, am făcut curat, am citit, mi-am aprins lumânărele parfumate, dar minutele se scurgeau dureros de încet. Noaptea a fost groaznic de grea.

A doua zi, când urma să vină înapoi fetița mea, m-am simțit agitată și tulburată: eram ușurată că nu s-a întors mai devreme, dar mă durea că a putut să stea departe de mine. Nu puteam concepe că așa urmau să se desfășoare jumătate din weekendurile mele. Mă învârteam fără țintă prin casă. Mă bucuram că se întoarce, dar constatam că am irosit timpul în care aș fi putut să mă odihnesc: nu prea dormisem, făcusem curat, nu mâncasem, mă simțeam rău.

Au trecut doi ani și jumătate (de fapt, doi ani si 8 luni și încă număr săptămânile) de când weekendurile mele se împart astfel, cu ea și fără ea, și încă mi-este foarte greu. Cred că îmi este din ce în ce mai greu, deși aș fi crezut că timpul va ușura situația. Mă întreb dacă va fi vreodată altfel. Nu pot să mă relaxez cu adevărat când nu este cu mine, mă simt vinovată dacă plănuiesc să fac ceva fără ea, iar când sunt cu ea, paradoxal, uneori mă gândesc cu nerăbdare la faptul că voi avea ocazia să stau numai în pat, fără să am nicio responsabilitate: să gătesc, să pun masa, să strâng jucării, să ies în parc. Niciodată însă nu mă simt atât de bine precum proiectez, ci tristă și goală pe dinauntru. Am amintiri frumoase din weekenduri în care nu era cu mine, desigur, dar nu așa cum trebuie, complete. Cele mai frumoase amintiri sunt cele în care era cu mine, fie acasă, fie pe o barcă în Grecia sau pe o pârtie de ski din Alpi. Chiar și trezită de la 7 dimineața în vacanță, întotdeauna e mai bine cu ea decât fără.

La început, ca să ascund tristețea despre noua situație, făceam glume despre weekendurile mele “libere” și toate prietenele mele care au copii mă invidiau, toate visau la un weekend întreg doar pentru ele. Realitatea este însă că ești neliniștit în aceste weekenduri… liniștite. Nu ai însă ce să faci, este cel mai bun scenariu dintre cele posibile.

Faptul că o mulțime de oameni amână despărțirea sau divorțul când au copii este un lucru pe care nu ai cum să înțelegi până nu trăiești asta. Este atât de greu să îți împarți așa timpul, weekenduri, vacanțele, sărbătorile, zilele de naștere, încât ești capabil să faci multe compromisuri ca să eviți situația.

Concluzie la această mărturisire nu am. Singurul lucru pe care aș vrea să îl transmit este că sunt foarte multe nuanțe legate de fiecare relație dintre doi oameni, fie dintre noi părinți, împreună sau despărțiți, fie părinte și copil, pe care e imposibil să le percepi de la distanță. Și singurul lucru decent pe care îl putem face este să fim empatici cu cei din jurul nostru, să nu îi judecăm și să încercăm să îi ajutăm, dacă putem. Atât.

You Might Also Like

10 Comments

  • Reply
    o femeie
    08/09/2020 at 8:17 PM

    si eu am vreo 2 prietene maritate au zis ca sunt geloase fix pe tine si weekendul fara copii.

    • Reply
      andressa
      09/09/2020 at 3:13 PM

      Haha, pe mine sunt geloase? Sunt cititoarele mele?

  • Reply
    Capsunarita
    09/09/2020 at 11:16 AM

    Înțeleg exact prin ce treci și într-adevăr durează până când și părintele se acomodează cu separarea, căci din ceea ce observ și am trăit, copii se adaptează mult mai repede – doar sunt cu celălalt părinte, deci tot în siguranță. Mai este și sentimentul de vină, pe care îl duce părintele, cumva simțindu-se responsabil că nu a făcut destul ca lucrurile să meargă, ca să nu fie nevoie de separare. Este nevoie de timp și acceptarea faptului că nu ai de ce să te simți vinovată când ești fericită și în lipsa copilului.
    Bonus, după ce fetița va fi la școală și va dobândi o anumită independență, vei observa cum același lucru de separarea se va întâmpla, când va prefera să petreacă timpul mai mult cu prietenele ei decât cu tine. Se va instala sentimentul de ”sunt în plus pe aici”, când închide ușa de la camera ei ca să se joace ele între ele.

    • Reply
      andressa
      09/09/2020 at 3:13 PM

      Da, e vorba și de vinovăție, dar și de multe alte sentimente, greu de explicat, nu e ușor deloc.

  • Reply
    Cristina
    09/09/2020 at 2:21 PM

    Ce dureros e ceea ce scrieti. Imi pare rau si ma simt vinovata ca nu pot face nimic, ca langa noi sunt atatia oameni care sufera si noi ceilalti habar nu avem. Dumnezeu sa va ajute si sa fiti linistite si dvs si fetita. Va imbratisez!

    • Reply
      andressa
      09/09/2020 at 3:12 PM

      Mulțumesc. E o mare consolare să știi că e fericit copilul, nu mai contează altceva. Toate se vor rezolva.

  • Reply
    Ioana
    09/09/2020 at 2:54 PM

    Sunt căsătorita și am doi copii, de 5 ani și 1 an. Cum spunea Capsunarita mai devreme, copiii vor începe sa prefere anturajele de aceeași vârstă, vor începe sa aibă secrete cu prietenii ori cu alte persoane în care poate vor avea mai multa încredere sa se deschidă, deși tu ești o mămică deschisa și minunata, totuși lucrurile astea se întâmplă, mai devreme sau mai târziu. În cazul fetitei mele de 5 ani, momentele în care prefera să meargă la bunica, se cere efectiv acolo, ma descumpanesc efectiv, în loc sa cred ca timpul liber m ar putea ajuta sa ma ocup mai bine de junior sau sa lucrez ceva mai eficient prin casa.

    Te îmbrățișez cu drag și îți doresc tot binele din lume!

    • Reply
      andressa
      09/09/2020 at 3:11 PM

      Și fetița mea devine mult mai independentă cu timpul, dar nu simt același lucru când preferă să se joace cu un copil decât cu mine. Să nu pot foace toate sărbătorile cu ea mă doare infinit mai mult.
      Asta e viața, acestea nu sunt adevăate tragedii în realitate, important este că e ea fericită.

  • Reply
    Alin
    15/09/2020 at 5:14 PM

    Stai sa vezi cum e, ca tata implicat, sa ai doar alea 2 weekend-uri pe luna.

  • Reply
    Alin
    22/09/2020 at 4:26 PM

    Din ce descrii, relatia si atasamentul fata de copil nu sunt cum trebuie, mai ales ca e destul de mare. De ce sa te simti vinovata ca faci ceva fara ea? Ai verificat sentimentele astea cu un psihoterapeut?

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this: