De ce nu mai scriu uneori

Vânăm “fluturi în stomac”, lacrimi, țopăieli, dezvăluiri, reclarații siropoase, sex care se lasă cu lampadare sparte. Fericirea e văzută la fel de dramatică precum o cădere în gol. Dacă nu te sufoci de emoție, faci ceva greșit. Sau poate nu cumperi ce trebuie. Un supliment, o țoală, un fard. Schimbă-ți iubitul, serviciul, coachul – că faci ceva greșit, e evident.

“Trebuie să simți că trăiești!” Doar că nu știm exact cum e asta, presupunem că nu simțim sau avem impresia că doar cînd ne inundă adrenalina pulsează viața în noi.

Lumea vorbește despre rutină ca despre diavol. Se instalează cu șiretenie, distruge totul în calea sa, este cel mai mare dușman al pasiunii, al iubirii, al fericirii. Rutina e înjurată și asemnănată cu plictiseala, alt drac mic. Deși, urmărind un copil, vezi că rutina e cel mai bun prieten al omului: de la ritmul circadian (somnul vine noaptea și la prânz) până la mese regulate, povestea înainte de culcare, băița, plimbarea, jocul, prezența acelorași oameni blânzi și iubitori în jur – toate dau sens, siguranță și ne ajută să învățăm și să ne dezvoltăm.

Eu am impresia că trăiesc cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Nu am câștigat la loz în plic, nu am plecat pe alt continent ca să mă redescopăr sau să cheltuiesc 10.000 de euro pe un bungalou, nu am mașină decapotabilă, nici nu am câștigat vreun premiu, pur și simplu sunt bine. Mă bucur că sunt conștientă de asta acum și nu rememorez cu regrete la bătrânețe acești ani cu sentimentul că nu m-am bucurat destul.

Sînziana, o prietena bună, mă suna uneori să ne punem la curent cu ce am mai făcut și când ne spuneam sec “Nimic”, ea trăgea concluzia că “No news is good news”. Cam așa cred că este acum cu blogul și social media în general. Voiam să vă spun că sunt bine. Nu fac nimic special, dar totuși fac.

Iau lecții de polonă și profesoara mea mi-a spus ceva ce m-a emoționat: că în 2 luni am învățat mult, mult mai mult decât elevi adolescenți ai ei. Asta m-a mirat, desigur. Eu am 35 de ani, muncesc și cresc un copil, nu îmi stă mintea atât cât aș vrea la temele mele, dar a zis că diferența nu este vârsta ci… motivația. Că se vede cât îm doresc să învăț. Așa că merg mai departe. Când voi atinge un prag psihologic, un an sau poate un test / certificat o să mă îmbăt de fericire.

Mă pregătesc de mers în vacanță la schi în Italia cu fetița mea, prietenul meu și mulți prieteni. Este un vis al meu de când, acum doi ani, am pus prima oară schiurile în picioare și apoi, după un an, am adus-o și pe Eva la Poiana Brașov pentru prima ei lecție de schi. Mi-am dat seama că trebuie să schiem zilnic o săptămână ca să învățăm cu adevărat și să prindem și mai tare gustul. Am ales Livigno, o destinație unde sper că va fi minunat în primul rând pentru Eva, au o școală foarte bună pentru pitici, mi-au recomandat-o prietenii.

Hai că se poate!

 

Îi mulțumesc Corei pentru fotografia supersimpatică făcută acum 2 zile la mine acasă. Dati-i un like și chemați-o la evenimente să vă facă poze, e minunată. Și face minuni când e vorba de poze cu copii!