Imaginația copiilor și filmele de pe Netflix

Eu nu fac față imaginației unui copil. Ca adult, sunt absolut ruginită. Să vă explic. Rareori mă simt pregătită să mă joc cu păpușile cu fetița mea. O fac însă, chiar și nepregătită, dar ajunge să mă doară mintea de la atâta contorsionism al imaginației.

Totul începe simplu, două păpuși stau de vorbă. Eu verific scenariul la început, să știu ce am de făcut:

“Deci suntem colege la școală sau cum?”

“Da, mami, suntem colege și tocmai ne-am întâlnit întâmplător în parc.”

“Aha” , zic eu încrezătoare, fără știu ce mă așteaptă.

Dialogul începe simplu, ce mai faci?, bine, tu?, dar apoi elevele sunt brusc doctorite, salvează pe cineva caruia i se făcuse rău în parc, conduc mașini, adică un papuc în cazul nostru, nu stăm bine la scenografie, pleacă în spațiu cu o pălărie, dar au și teme de făcut. Nu mai înțeleg nimic. Îmi vine să mor de râs. Eva se supără dacă nu iau în serios treaba sau dacă nu sunt pe fază când se schimbă scenariul. Dar eu rămân blocată în lumea mea îngustă, cu gravitație și mulți pereți. Dacă fetele sunt eleve în clasa întâi, pentru mine e clar. Nu pot fi singure în parc, nu merg singure la cumpărături, nu au permis de conducere. Dar în lumea ei, totul e posibil. Jur că nu mai știu cum e. Așa că mă mir.

La fel cum mă mir când mă uit la seriale pe Netflix și am impresia că văd un cinstit film polițist când deodată criminalul călătorește în timp, polițistul se duce într-o altă dimensiune, iar Dumnezeu se întoarce pe pământ. Wait, what?! :)))))

Heh, uităm să visăm, ne e greu să mai credem. Dar totul ar trebui să fie posibil.

Hai că se poate!