Prizonier. Ești copia părinților tăi

Citesc zilele astea Prisoners of Geography, de Tim Marshall. Suntem prizonierii geografiei. Macro, că la nivel micro, suntem prizonierii genelor și al mediului în care creștem.

Zic citesc, dar de fapt vreau să spun că răsfoiesc câte 10 minute când nu mă joc cu noua căsuță de păpuși, când nu fac puzzle-uri sau nu joc bedminton în parc cu junioara, când nu gătesc, strâng jucării sau bag rufe la spălat. Știți cum e, de la un moment dat încolo, mai puțină lectură, mai mult housing și parenting (că șmotru și crescut copii nu sună la fel de bine). În fine, citesc cartea asta pentru că mi-am luat mai multe volume semnate de jurnaliști ca să mai fac o pauză de la beletristică și să mă mai pun la curent cu realitatea curentă și am câțiva autori preferați.

Ce descrie jurnalistul în cartea asta este foarte simplu de fapt, că în istorie geografia a jucat un rol foarte important în legarea alianțelor, în stabilirea granițelor, în dezvoltarea economică. Poate nu e foarte evident (deși cam este, zic eu), dar felul în care s-au așezat lucrurile de mulți ani are niște explicații elegante despre cine are ieșire la mare și cine nu, cât e de frig în Rusia, ce populație și ce resurse naturale are o altă țară și așa mai departe. Pentru millenialls sigur e ceva nou și interesant, haha, dacă îmi permiteți un stereotip despre ce cultură generală au “tinerii”. E interesant să îți pui în aceast[ perspectivă lucruri cunoscute deja, să vezi cu alți ochi relațiile dintre SUA și Coreea de Nord, China și Rusia, sau relațiile dintre țările europene – între ele sau cu marile puteri economice.

Ceea ce m-a pus pe mine pe gânduri a fost altceva: gândul că atât de puțin controlăm din ce ni se întâmplă și cine suntem! Sigur, la nivel geopolitic e una, dar la nivel personal, suntem la fel de conștienți de câte limitări avem și câte lucruri au fost deja “stabilite” în primii ani de viață, prin mediul în care am crescut, prin genele moștenite?

Bill Gates este adesea citat cu aceste cuvinte:

 “If you are born poor its not your mistake, but if you die poor its your mistake”

Trebuie să fie una dintre cele mai tâmpite declarații auzite vreodată. Apropo de câte lucruri ne sunt deja stabilite despre viitor, să ieși din mediul socio-economic în care te-ai născut este mult mai greu decât pare. Suntem societatea care spune adesea: ”Crezi în visele tale” Însă știm cu toții că e absolut cinic să îi spunem asta unui copil dintr-un mediu devaforizat, care are acces minim la educație, literalmente nu poate intra la un liceu decent decât cu meditații pe care nimeni nu și le poate permite la acel nivel. Despre facultate nici nu mai vorbesc. Și să facă sport de performanță, un alt mod de a ieși din mediul său, este un efort aproape imposibil pentru o familie cu venituri mici. Echipamentul costă, înscrierea la competiții costă, totul costă. Să te naști sărac e ca un blestem, pentru cine e superstițios cel puțin, nu scapi de el orice ai face.

Dincolo de bani, ca adulți ne uităm la părinți ca în oglindă. Îi iubim sau îi urâm, suntem apropiați de ei sau nu, ceea ce am văzut, am simțit și am trăit în copilărie devine comportament condiționat. De la felul în care ne poziționăm într-un cuplu, la cum arată ”firescul” în casa noastră, de la relațiile cu ceilalți până relația cu spațiul și timpul (ești stresat de deadline-uri sau le amâni mereu?, planifici vacanțele și faci bagajele cu meticulozitate sau improvizezi mereu?) , toate sunt imitații a ceea ce am văzut la părinții noștri.

Faceți un exercițiu: gândiți-vă cum se raportau părinții la ordine în casă și cum faceți voi, cum reacționau când aveau mai mulți bani pe mână (îi cheltuiau repede sau totul era pus deoparte?), cum se pregăteau de un concediu sau ce le aducea cea mai mare bucurie. Ce comportamente ați ”învățat”? Ele se manifestă târziu, nu în adolescență, nici în primii ani de adult, ci după 30-35 de ani.

Dacă dezvoltăm și felul în care arătăm, avem pe de o parte trăsăturile de la unul dintre părinți sau amândoi, un mix de calități și slăbiciuni care merg până la preferințe sau gusturi alimentare, dar și susceptilitatea de a face anumite boli. Și asta aproape indiferent de stilul de viață pe care îl adoptăm (să îi spuneți si Oliviei Steer). Înspăimântător!

Personal, pe mine mă frâmântă mereu acest gând pentru că aș vrea să o învăț pe fiica mea să fie mai mult decât sunt eu, să vrea mai mult, să învețe mai mult, să ceară mai mult, să muncească mai mult. Prea puțin cred că îmi ating acest scop. Este prizoniera mea.

Cum să nu pun titlul ”Prizonier”? Când deschideți o bere în seara asta sau un pahar de vin sau o pungă de bomboane sau poate după ce vă întoarceți de la o alergare prin parc, întrebați-vă dacă a fost cu adevărat alegerea voastră să faceți asta.

 

PS: și voi tot cu gânduri de-astea vă culcați seara? 😀

Sursă foto prizonier Shutterstock