Invidia, sentimentul lacom și obositor

Să crăp de invidie, nu alta. Scrollam și eu ca omul, tărăgănând, fără chef de muncă, când mi-a părut pe Facebook în feed ceva și mi-a căzut fața. Era recent. Am văzut la o altă bloggeriță un text pe același subiect, scris într-un stil similar, având însă de 10 ori mai multe interacțiuni, shares, comentarii, de toate. Doar că eu am scris prima! -Pe dracu’, hai să fim serioși, am scris ceva pe o temă care a fost dezbătută dintotdeauna- Și am scris mai mișto! -De fapt, e clar că nu e așa dacă textul ei s-a dus pe toate feed-urile și al meu nu.

Din fair-play, colegialitate, prietenie și sinceră dorință de a ajuta oamenii, de a-i vedea fericiți, eu sunt genul care dă like, share, comentează, dau un mesaj privat, ajut cu ce pot offline și online. Numai că de data asta n-am putut, mă. Mi-a fost atât de ciudă, mă invadase un sentiment nou, prezent în stomac, care se dezvolta rapid, ca o ciupercă fericită într-un mediu umed și călduț. Și după aia am râs singură pentru că mi-am dat seama că e adevărat ce se spune: cu timpul ne tâmpim.

Puștoaică fiind eu eram fraieră, cel puțin așa-mi ziceau mulți. Eu n-am fost invidioasă pe oameni mai frumoși, mai deștepți, mai bogați, mai plăcuți, mai atletici etc. Să fie sănătoși. Eram foarte concentrată pe ce am eu bun și rău, ce fac bine și ce nu, ce pot să mai învăț, să îmbunătățesc, nu prea mă uitam în grădina altora. Dacă lua altul nota 10 la școală bravo lui / ei, eu îmi vedeam de treaba mea, mă întrebam de ce n-am luat și eu sau mă bucuram că am bălmăjit ceva de am luat măcar 5 deși nu învățasem nimic. Mă ofticam că nu reușesc să scap de acnee, dar nu uram pe nimeni cu ten de bebeluș. Mă gândeam mereu că o să vină și timpul meu, o vreme când nu o să mai am coșuri (iată, vremea a venit, doar că între timp am făcut riduri, spanac!), când o să mai pun câteva kilograme și nu o să mai arăt ca un evadat de la Auschwitz, vizualizam un viitor senin în care o apartul dentar își va fi făcut efectul, școala se va fi terminat, eu urma să am un iubit super deștept și simpatic și nu mă deranja absolut deloc că alții le aveau deja pe toate astea. Fiecare cu drumul lui.

Mărturisesc însă că acum știu cum e să fii invidios. E ca un nor negru care îți intră pe urechi și îți întunecă judecata, face creierul să se înece. Se blochează sinapsele, intră sinele în panică, ai impresia că toată lumea are ceva cu tine, că trebuie să scufunzi pe altcineva ca să nu te îneci tu, te schimbi la față, te urâțești.

M-a apucat și pe Instagram, oameni buni! Știți cum? Mă uitam și eu de plictiseală așteptând un autobuz și văd pozele din vacanță ale nu știu cui. În general, eu pun o inimioară la orice palmier, plajă, cer senin sau poetic de înnorat, dar de data asta, pentru prima oară, știți ce am gândit? “Cum dracu’ au alții timp și bani să meargă toată ziua în vacanță?! Nu abia veniseră?! Nicio inimă nu vedeți de la mine, ia mai scutiți-mă!” și am dat scroll mai jos, verde de invidie, leșinată toată de nervi că eu postez flori din parcul de lângă casă, cu fecale de cățel prin iarba netunsă sau cel mult trandafirul din grădină, în niciun caz un palmier, un costum de baie, înțelegeți.

Hopa! Iar m-am trezit la realitate! Ce naiba m-a apucat? Ce vină au ăia din țările calde că eu mă trezesc în zgomote de pickamăr, că merg rar în vacanțe și oricum nu sunt palmieri unde merg eu?

La asta se referă sigur cercetătorii britanici când zic că social media ne afectează siguranța de sine, relațiile cu cei din jur, ne comparăm în permanență cu alții. O luăm razna, pe bune. Mai dau un scroll în feed, să văd dacă mă mai apucă. 🙂

Hai că se poate.