“41 de ani? Nuuuu! Nu cred! Nu ești deloc… acră!”
Am fost martoră recent la acest… compliment, să îi zicem compliment, și am crezut că leșin de râs. O tipă a auzit asta de la altă tipă mai tânără.
Pe bună dreptate, prietena mea pare mult mai tănără decât este. Cu o figură senină, mereu zâmbitoare, suplă, i-ai da cu 10 ani mai puțin. Zâmbește. Are energie ca un copil. Nici dacă ar fi ridată și pătată ca Ion Iliescu nu ai crede că e o femeie în toată firea pentru că felul ei de a fi este… tineresc.
După ce am râs (mai mult în sinea mea, recunosc, nu puteam să fac circ), m-am gândit cât sunt eu de bătrână în ultima vreme. Că am un nor negru mereu deasupra mea și umblu încruntată ca vecina aia matusalemică de la parter, din blocul în care stăteam demult, mereu supărată și nervoasă, ba că latră câinii, ba că fură politicienii, ba că țipă copiii sau trântesc ușa de la lift, ba că e muzica prea tare sau gerul prea aprig. Totul o durea, o deranja sau o enerva.
Și noi, copiii, râdeam de ea când o vedeam așa de înverșunată, nu înțelegeam cum nimic nu îi convine și ce naiba are de mereu e cu capsa pusă. Mă gândeam doar că eu nu o să ajung așa la bătrânețe. Și într-un fel am reușit, am ajuns așa mult mai repede! :))))
O înțeleg. Deși am jumătate din vârsta ei. Când telefonul sună întruna, centrala iar s-a stricat, iar trebuie să plătești rata, copilul te aleargă în parc (iupiiiii – deși nu ai dormit, nu ai mâncat și plouă afară), e suficient să te claxoneze cineva și gata! S-a umplut paharul!
După ce am scris recent că eu am minte de 17 ani, acum aș vrea să fac o erată, am minte de 17 poate, dar atitudinea unei babe de 77 de ani. Am o zi din aia de nu mai suport tinerii din ziua de azi, nu înțeleg moda, aștept pensia, mersi, pa.
No Comments