Bună. Sunt Andreea și mi-e teamă să nu cresc o pițipoancă

Am o mărturisire de făcut. Mi-e teamă să nu cresc o pițipoancă.

Niciun copil nu se naște cocalar sau pițipoancă. Dar unii devin la maturitate sau adolescență. Aș zice că mulți. Acest gând mă îngrozește. Mă simt ca-ntr-un film cu zombies în care un virus se răspândește cu viteză alarmantă. Tușește unul și toți din jur încep să scuipe semințe și să pună “p… mea” în loc de virgulă.

În parcul de lângă casă discuțiile părinților se învârt adesea în jurul grozăviilor pe care le vedem sau le auzim. Puștanii care acum câțiva ani se jucau de-a v-ați ascunselea, se întreceau cu bicicletele și ne colindau de Crăciun acum sunt cool, înjură, fumează, se bârfesc între ei și se îmbracă înfiorător, pun muzică la boxă în parc… Da, mai mult manele, dar sincer și dacă ar fi rock’n’roll m-ar enerva că doar sunt sunt în parc, nu în club. 

Nu că noi n-am fi îmbătrânit, avem și noi vina noastră că ne mirăm de “tineret”, dar nu e doar asta. Muntele de gunoaie pe care adolescenții îl lasă în urmă, peturi, mucuri de tigară, coji de semințe, astea nu sunt în imaginația noastră. Și nici nu devin vreodată trendy ca Mario Fresh. Dacă nu știți cine e Mario fresh, voi sunteți bătrâni, nu eu! 🙂

Ce se întâmplă deci pe parcurs? Unde se rupe filmul, cum ajung să se îmbete în parc îngerașii adorabili care ne spuneau “Sărumana!” acum câțiva ani? De ce ele cred că sunt frumoase dacă la 12 ani se dau cu contur de buze peste buze? De ce vorbesc atât de urât unii de alții? De ce, de ce, de ce?!

[Ce bacterii se ascund în băile noastre]

Mulți îi bombăne pe părinții lor, desigur, numai că auzindu-i cum vorbesc la telefon poți jura că ai lor nici nu știu unde își petrec timpul odraslele. Ei vorbesc altfel cu părinții, sunt actori foarte buni, inventează proiecte, teme sau competiții sportive, dau vina pe alții atunci când fac o prostie. Iar păriniții nu îi pot urmări în permanență, nu? Ar fi nu doar imposibil, dar și nesănătos.

Este o realitate crudă care ne sperie pe toți părinții de preșcolari. Una pe care o neagă foarte mulți părinți de adolescenți. E greu de acceptat că slujbele ne-au răpit copiii, că am muncit câte 12 ore pe zi ca să plătim școli, tabere și telefoane scumpe, dar n-am putut cumpăra timpul ca să ne educăm copiii, deși ei contează cel mai mult pentru noi. Că bona a fost blândă, mâncarea a fost bio, dar numai prezența noastră, atenția noastră reală, timpul de calitate petrecut cu noi le-ar fi dat cu adevărat echilibru și încredere în sine. Nici noi, părinții, nu suntem perfecți, nici copiii noștri nu vor fi, dar îi iubim atât de mult încât sperăm să fie cât de buni se poate. Să nu-și distrugă potențialul.

Eu mi-am dat o temă, o listă de lucruri de care încerc să mă țin ca să evit dezastrul:

Să petrec timp cu ea. Să vadă la mine cum se poartă un om normal, adică unul care aruncă gunoaie la coșul de gunoi, un om care vorbește frumos cu oamenii din jur și despre oamenii din jur, să vadă cum mă îmbrac și unde merg. Aș vrea ca Equestria Girls să nu fie singurele ei modele în viață.

Să îi cunosc prietenii. Deși am așteptat cu nerăbdare această perioadă în care copiii se joacă singuri și eu pot să zac pe o bancă în parc, să mă gândesc la ale mele sau să scrollez pe Instagram, iată că mă bucur degeaba. De fapt acum e mai important ca oricând să fii atent și să corectezi mici “derapaje”. Uneori chiar bullying. Când un copil e exclus, când un gest e nepotrivit, e nevoie să spui cu blândețe ce e greșit.

Să vorbesc cu ea. Despre orice. Tot timpul. Să o ajut să se cunoască și să își controleze emoțiile. Să știe ce valoare are, ce calități are, chiar dacă colegii nu-i dau LIKE. Pentru că vine adolescența peste noi și nesiguranțele ne fac să luăm decizii stupide. În general, să facem ce fac și alții ca să fim acceptați.

Oricum, vă rog, dacă nu îmi iese și nu evit asta, vă rog să îmi spuneți. Dacă copilul meu va fi așa, scuipând semințe în parc, ascultând manele, aș vrea să știu.

 

PS: Dacă ai avea un milion și jumătate de lei, ce ai face cu el? 

 

Sursa foto pitizpoanca Shutterstock