TRAIM

“Fii bine cu tine” și alte clișee despre fericire care mă scot din minți

Fii bine cu tine.

Găsește-ți echilibrul.

Trebuie să treci prin asta singură. Stai singură, reflectează, plângi. 

Trebuie să te reinventezi / resetezi / regăsești / redescoperi. 

Învață ceva nou (o limbă străină exotică, ikebana, yachting, pescuit).

Călătorește singură. 

 

Sunt cele mai auzite refrene din ultima perioadă. Nu trebuie să ceri sfaturi ca să le primești, asta se știe. Sunt gratuite. Adică nu costă nimic să le formulezi, să le dai, dar când le primești… costă ceva. Pe mine mă costă calorii, de exemplu, simt că îmi crește pulsul. Încă nu mă costă bani, adică nu am spart farfurii din cauza lor, dar timpul nu e pierdut.

Așa e, mulți din prietenii mei care au trecut prin despărțiri dureroase au luat-o pe acest drum. Pe unii i-a ajutat. S-au apucat intens de sport, înlocuind orele pe care le-ar fi petrecut cu partenerul cu răzbunarea pe fiare grele, s-au apucat de cursuri care mai de care mai neobișnuite, ocupându-și mintea cu abilități, expresii și cuvinte noi, iar gândurile grele despre abandon și dezamăgire care o indundau adesea nu au mai avut atâta loc. Au citit mai mult (despre fericire chiar, la teorie suntem ași!) și au văzut mai multe filme. Și-au făcut curat în case, le-au reamenajat (având mai multe sertare goale), s-au plimbat mai mult, au trecut prin tot felul de experiențe singuri.

Dar unde duce această însingurare? De ce credem că duce la fericire

Vă pot spune, fără a teoretiza, că pentru mine, să plâng pe umărul unui om care mă iubește sau, mai ales, mă acceptă și nu mă judecă a fost de o mie de ori mai bine decât să plâng singură. Și chiar pot să compar experiențele, le-am încercat pe amândouă recent.

Că a petrece o seară relaxată cu o prietenă, la un pahar de vin, vorbind despre oameni, filme, cărți și idei, a fost mai frumos și mai terapeutic decât să beau singură vin, citind sau urmărind un film.

Că în loc să mă apuc de a învăța ceva nou, să fac lucrurile obișnuite și să cer ajutorul când am simțit că am nevoie, a fost bine. Pentru că a fi single nu înseamnă să fii singur.

Bunul meu simț îmi spune că descoperirea de sine este overrated, iar azi am avut bucuria să citesc un articol în NY Times care îmi confimă teoria și mă face să îi pot înjura cu mai multă ușurință pe cei care mă trimit la carceră să mă “redescopăr”. Articolul se numește Happiness is other people. Mi-a apărut azi în newsfeed și a fost o revelație. Știam eu!!! 

Știți ce? Nu am ce să redescopăr. Mă cunosc. Știu ce îmi place, ce vreau, cine sunt. Da, vreau să mai învăț poloneza pentru că am uitat-o, dar nu știu dacă acum e perioada în care ar trebui să fac asta. Nu simt nevoia să colecționez nimic, să transpir la sală, să pictez ideograme, să infig flori în bureți, să schimb peisajul sau chiar profesia. Nu suntem toți făcuți la fel și nu merge aceeași rețetă la toată lumea.

Pentru mine, echilibru înseamnă să fiu conectată la oameni. Să am relații profunde, discuții, sentimentul de intimitate cu oameni pe care îi apreciez și care mă apreciază. Asta mă face să mă simt parte dintr-un întreg, fie că e o relație între doi oameni sau o relație între mai mulți, adică un grup de prieteni, sau chiar parte din universul ăsta afurisit. Avem niște gânduri comune, poate și vise comune, ca-n filmul On Body And Soul.

În această perioadă tulburătoare, ceea ce mi-a adus alinare, fericire și încă îmi aduce același sentiment de satisfacție este conectarea cu oameni care nu vor nimic de la mine. Sunt doar prezenți, sinceri, deschiși. Bem un vin și vorbim. Râdem, uneori ne întristăm. Ne facem confidențe. Vorbim la telefon despre un gând, o frică sau o poantă. Ne vizităm, uneori noaptea. O îmbrățișare, un zâmbet, un “azi cum te simți?” sunt mai importante decât distragerea atenției de la ce simți printr-o lecție de înot. Sunt mai importante pentru fericire vreau să spun, că a ști să înoți este, firește, de asemenea important! =))

Self-reflection, introspection and some degree of solitude are important parts of a psychologically healthy life. But somewhere along the line we seem to have gotten the balance wrong. Because far from confirming our insistence that “happiness comes from within,” a wide body of research tells us almost the exact opposite.

Academic happiness studies are full of anomalies and contradictions, often revealing more about the agendas and values of those conducting them than the realities of human emotion. But if there is one point on which virtually every piece of research into the nature and causes of human happiness agrees, it is this: our happiness depends on other people.

Așa simt și eu. Deși am primit doze mari de shaming după ce am povestit că am ieșit în oraș cu prieteni (“Nu te grabi! Stai singura cat mai mult!”), în loc să îmi plâng acasă de milă și mai multe săptămâni (aș putea să o țin langa și ani de zile cred), realmente asta m-a ajutat și mă ajută în continuare să îmi recâștig încrederea de sine (“iată că pot să zâmbesc, iată că mai am o mulțime de oameni de cunoscut” etc).

Support sistem-ul meu e format din oameni la care pot apela când am o problemă, dar și cu care pot să râd sau să vorbesc lucruri delicate pentru că vorbim aceeași limbă. Mai e format din lucrurile aparent banale, cum ar fi victoriile mici ale unei zile, să țin casa cât de cât ordonată și curată, să am mâncare în frigider, să mă țin de deadline-uri, să am o idee mișto, să mă descurc cu fii-mea cu răbdare, să reușesc să fiu atentă la ea, prezentă cu adevărat.

Sună bine când contabilizezi iubiți, inele de logodnă, copii, vacanțe, destinații cucerite, diplome de cursuri, noi hobby-uri, calorii consumate la sală, cărți citite și filme văzute. Poți să pui și pe Facebook. Normalitatea asta cotidiană e greu de cuantificat, de transmis, nu e un “Life event”. (Apropo de asta, vă recomand un articol superb publicat chiar înainte de Crăciun de Irina Makovits.) “Ce-ai mai făcut?” – Parcă te simți dator să nu răspunzi “nimic”, dar nici să spui că ai trăit și te-ai văzut cu oameni dragi nu pare o realizare, nu? Ei bine, pentru mine este. Aș zice chiar că mă ține în viață.

What’s more, neglecting our social relationships is actually shockingly dangerous to our health. Research shows that a lack of social connection carries with it a risk of premature death comparable to that of smoking, and is roughly twice as dangerous to our health as obesity. The most significant thing we can do for our well-being is not to “find ourselves” or “go within.” It’s to invest as much time and effort as we can into nurturing the relationships we have with the people in our lives.

Given all that, the next time you have the choice between meditating and sitting in a bar with your friends complaining about meditation class, you should probably seriously consider going to the bar, no matter what your happiness app says.

Vă recomand să citiți întreg articolul, mai ales dacă sunteți millennials. O să rezonați.

Mă ajută foarte mult terapia, la clinica Oana Nicolau, unde sunt mulți psihoterapeuți buni. Asta apropo de lucruri cu care prietenii nu te pot ajuta, oricât de înțelegători ar fi și bine-intenționați. Un specialist te poate ghida ca să schimbi tiparele care te aduc mereu în același punct, de nemulțumire, de frustrare sau suferință. Uneori e dureros să te confrunți cu realitatea, dar e necesar.

Iată și încheierea. Urmează pentru mine o seară în care probabil o să stau singură, în ciuda a ceea ce am scris mai sus. Am și astfel de seri. Trec mai greu? Da. Mă schimbă cumva? Poate. Timpul îmi va spune cum se vor fi așezat lucrurile. Cu siguranță însă, oamenii din viața mea mă fac mai fericită și mai bogată. Și când nu sunt cu ei, mi-e dor de ei.

PS: Și să scriu aici deschis, deși oricine, dar chiar oricine, poate citi, este extrem de terapeutic. Fiecare cu nebunia lui. Sau poate asta e pentru mine redescoperirea.

Photo by The Bucharest’s

You Might Also Like

9 Comments

  • Reply
    Corina
    05/01/2018 at 5:37 PM

    Draga Andressa,
    Tot fac si refac acest comentariu.
    Insa abia acum imi dau seama ca nu e nevoie – din partea mea, cititoare a acestui site din 1900 toamna, adica din 2005 – decat de o amintire a ceea ce mi-ai raspuns, undeva prin primavara, referitor la un articol despre Londra.
    „Sigur ca este un semn!”
    Ma mancau des’tele sa mai scriu diverse. Uite, la acest indemn nu pot renunta, si nu este o gluma: mananca atat de des cat poti spanac ( niciodata cel vrac, congelat, cel din conserva este bun )
    La multi ani Andressa! Un 2018 mai bun si mai bland!

    • Reply
      andressa
      05/01/2018 at 9:33 PM

      Bland? De ce bland? :))
      Multumesc, Corina. Stiu ca imi citesti blogul de mult timp. Sa speram ca o sa fie ok. Sanatoasa sa fiu, deja am ajuns la clisee de-astea. :))) O sa mananc si spanac, desi nu ma prind ce vrei sa zici cu asta. Sa am grija de corpul meu, nu doar de minte? Ok.

  • Reply
    Corina
    05/01/2018 at 11:13 PM

    Draga Andressa,
    exact asta am vrut sa spun in legatura cu spanacul. ( ma gandesc acum cat de aiurea, nedrept, suna acest substantiv, poate, defectiv de plural ).
    O hrana dragutza poate e un bilet spre un sentiment de bine.
    Si de ce nu un 2018 mai bland?
    Nu avem toti nevoie de blandete?

  • Reply
    Simona
    06/01/2018 at 7:26 AM

    Asta e partea cool la oameni. Fiecare are alta reteta. Pe mine m-a ajutat sa fug singura cu trenul la clasa a 2-a, 14 ore sau cate am facut, pana la Viena. Apoi prin alte orase din Europa.
    Incepea sa apara altcineva in viata mea, eu eram inca intre ciocan si nicovala – divort, parintii mei si-ai lui, pfuai. Prea multa drama.
    Am preferat sa fug singura in lume sa imi lipezesc mintea decat sa stau stinghera si straina la masa de Craciun cu ai mei, trecand iar prin toate situatiile dureroase. Am revenit in tara aproape alt om (aproape), in mijlocul prietenilor care m-au primit cu bratele deschise si a fost genial. 🙂

    Concluzia? Fa orice te ajuta pe tine, ce iti pica tie bine. Uneori ma ascundeam in casa, alteori ma bucuram de un vin si un film bun cu o prietena, sau de petreceri in fata blocului cu prieteni la fel de nebuni ca mine si vecini ce aruncau (pe buna dreptate acum) cu mere si rosii in noi 😂.
    E o gluma oarecum, citind articolele tale ma apuca nostalgia. Oricat de ciudata si grea a fost perioada aia, a lasat in mine niste lucruri care m-au schimbat. Cred eu in bine. Imi place de mine si de cine sunt azi, ceva ce nu prea puteam spune acum cativa ani. Nu am mers la psiholog, dar am inceput sa citesc enorm despre asta si sa lucrez eu mai mult cu mine. Ceva ce inca fac azi. Deci thumbs up for that :). Dar e ceva ce nu functioneaza pentru toata lumea.
    Ba chiar daca stau sa ma gandesc, eu cred ca tot prietenii sunt medicamentul universal pt oricine in situatiile astea.

  • Reply
    Alin
    08/01/2018 at 10:32 PM

    Poate, pentru unii, rețeta asta cu însingurarea funcționează, însă nu la toată lumea merge. Cred că, în situația ta, și citind rândurile de mai sus, o posibilă soluție ar fi să te înconjori de cât mai multă lume. Să călătorești, să asculți muzică, să petreci timp de calitate cu copilul, sunt iarăși lucruri „mici”, dar care alungă tristețea și gândurile negative. Poate nu am reușit să scap de clișee, prin comentariul meu, însă cred că, cu cât mai multe comentarii, cu atât mai bine, înseamnă că ai reușit să stârnești empatie printre cititori.

  • Reply
    Monica
    09/01/2018 at 12:12 PM

    Sooo true! Nici eu nu sustin genul ala de “fericire” in “singuratate”, pentru ca e fortata. E buna cand e naturala, ca asa are omul chef, dar altfel cred ca face mai mult rau.

    Dar multi nu se cunosc pe ei si, automat, nu stiu nici cat sa se deschida in fata prietenilor si tot asa…

  • Reply
    o femeie
    10/01/2018 at 5:28 PM

    Pe mine insingurarea m-a ajutat. Si m-a mai ajutat ceva: voluntariatul – am descoperit ca o pereche de pantofi, o mancare buna, o cafelutza cu prietenele sau o piesa de teatru tin cald la suflet pentru 2-3 ore si o caldura superficiala ca o mangaiere a ranii sangerande, dar de cand am reusit cateva actiuni voluntariate (minore dar …) mi-am dat seama ca asta e locul meu, fericirea mea, calea mea.
    Da’ inca nu am reusit sa ma accept complet si sa invat sa traiesc cu defectele mele pe care le am de zeci de ani si nici nu stiam ca le am ci le utilizam din rutina si naturalete. Si sa inteleg ca defectele astea mi-au adus si partenerii de viata pe care ii am, si ei cu hibele lor.

    Dar fiecare suntem unici.

  • Reply
    Alin
    10/01/2018 at 10:02 PM

    Ai pus punctul pe „i”, cu ultima propoziție: „fiecare suntem unici”. De aici și imposibilitatea de a da sfaturi universal valabile. Dar, cred ca orice sfat este constructiv și ajută. Important este ca Andreea sa simtă că, pe lângă prietenii reali (de zi cu zi), îi are alături și pe prietenii virtuali, care sunt cititorii acestui blog.

  • Reply
    Bella
    13/01/2018 at 12:14 AM

    Unii oameni se pricep de minune sa dea sfaturi, dar habar n-au sa inteleaga ce se intampla cu tine in momentul respectiv, pentru ca ei n-au trecut niciodata prin asa ceva…

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this: