Educație și lipsa ei. Șomerii cool ai zilelor noastre

Un lucru m-a frapat în Finlanda mai mult decât vremea sau saunele lor. Pe la 4 dimineața, când eu abia adormeam ca lumea, după o seară lungă cu multă vorbă, saună și vin, Sanna se trezea. Mă deranja să îi aud alarma telefonului și apoi foșnetele hainelor în timp ce se îmbrăca și pleca la muncă, dar știam că nu are de ales. Eu aveam 22 de ani, iar ea doar 19. Era studentă la medicină veterinară și se trezea în fiecare zi la ora aceea imposibilă ca să facă o muncă pe care eu nici nu concepeam să o încerc pentru o zi: curăța cu abur fierbinte cărucioarele pe care se servește mâncarea în avioane. Aparent, cineva trebuie să facă și această muncă, nici nu mă gândisem la asta.

Timp de 4 ore, cât dura o tură, stătea îmbrăcată foarte gros, în hala în care muncea era la fel de frig ca și afară, iar în decembrie în Helsinki este al dracului de frig, plus purta un echipament de protecție, ca un criminalist, adica plastic peste tot, înclusiv pe cap, și o mască și ochelari. Stătea aplecată sau pe vine ca să manevreze aparatul care scuipa jetul de abur fierbinte și insista prin toate colțișoarele și toate fantele ca fiecare centimetru pătrat al căruciorului metalic să fie curățat și dezinfectat. Altcineva verifica rezultatul.

Apoi se ducea la școală și când venea acasă, după-amiaza, mereu se trântea pe pat și dormea adânc pentru câteva ore, înainte să se apuce să învețe. Sora ei, prietena mea și colega mea de cursuri din Polonia, unde venisem amândouă cu burse Erasmus, muncea de la vârsta de 16 ani timp de câteva luni pe an într-o piață. Vindea fructe pentru producători locali. Se trezea și ea tot la ore imposibile și stătea ore întregi în picioare. Nimeni nu le compătimea însă. Erau ca toată lumea. Nu erau orfane, nu aveau o situație dificilă, nu locuiau pe stradă ci cu părinții și nu aveau note foarte proaste, ci medii sau peste medie. Însă munceau de le săreau capacele.

Un ban cinstit, muncit și apreciat

Și colegii lor de liceu sau de facultate făceau la fel. Unii serveau la fast-food, alții spălau vase, unii lucrau la recepțiile unor săli de sport, alții la supermarket. Absolut toți câștigau banii atât de greu încât totul se recicla. Sticlele de bere valorau câțiva eurocenți, plasele erau întotdeauna aduse de acasă, parcarea era gândită din timp (la anumite ore era mai ieftină ora de parcare – nu era gratuită nici măcar la toate supermarketurile!).

Părinții lor aveau de asemenea slujbe, unii trăiau din salariul minim pe economie, așa cum făceau și părinții surorilor la care stăteam eu. Niciun părinte, oricât ar fi câștigat, nu îi plătea copilului mai mult decât costurile școlii (uneori nu total!), fără bani de bere sau de vacanțe în Spania. Părinții nu își dau afară copiii ca să le arate ce e viața grea, îi ajută, dar numai dacă și ei se ajută pe ei. Au un acoperiș deasupra capului și facultatea plătită dacă arată că merită asta, dacă se chinuiesc să câștige și ei un ban.

Familia la care stăteam nu era săracă, își permiteau un standard de viață destul de ridicat, cu o vacanță în străinătate pe an (totuși sunt 4 bilete de avion!), aveau mașină, o casă drăguță în suburbii, o barcă pe care puteai să și locuiești, construită chiar de tatăl fetelor, dar trăiau cumpătat, gândit, cu economii multe, cu haine luate la reduceri, abonamente la autobuz și vacanțe planificate din timp.

Munca necalificată părea să îi fi învățat câteva lucruri pe adolescenții finlandezi pe care îi cunoscusem eu:

Că a câștiga bani e al dracului de greu. Deși păreau niște emo mai toți, cu pielea albă, părul lung, haine negre și atitudinea de “Ce lume nașpa!”, erau mai responsabili decât mine și toți colegii mei de facultate (noi și dacă munceam, o făceam pentru a câștiga experiență, nu pentru a ne căștiga pâinea, aveam bani de la părinți pentru chirie sau pentru bere!). Ei își câștigau singuri banii pentru aproape tot și nu fiind secretare la firme de avocatură, ci trezindu-se la 4 dimineața și lucrând afară la minus 15 grade, împărțind fluturași pe un frig incredibil, cărând lăzi la piață sau la hala de pește, spălând vase, podele sau toalete.

Că a munci e extrem de necesar. Nicio bere nu e gratuită, nicio pereche de blugi nu pică din cer. Toți erau pregătiți, la terminarea facultății, să se angajeze oriunde vor găsi de lucru. Deși erau mulți studenți la Jurnalism, ca și mine, nu plănuiau să caute vreo 6 luni slujba ideală, ci să vândă cartofi prăjiți din secunda a doua, în timp ce trimiteau desigur CV-uri.

Că nicio muncă nu e prea grea sau umilitoare. Vă mărturisesc că mă consideram o delicată și ca mi-ar fi imposibil să muncesc ca ei mai ales din cauza fizicului meu de girafă anorexică, că aș leșina dacă aș fi ținută în frig sau în picioare mult timp, dar ei îmi arătau că am doar o problemă de atitudine. La o adică, aș fi putut să fac orice dacă aș fi vrut.

Acum 2 zile, prietena mea Roxana Hulpe a prezentat un reportaj la Știrile ProTV despre generația tinerilor care nici măcar nu încearcă să își găsească de lucru. Nici nu studiază! Unul din patru tineri trăiește pe banii părinților și crede că nu merită să muncească 8 ore pe zi pentru 1200 lei care se duc pe “țigări și suc”. Primul gând a fost desigur “Dar atunci nu lua suc și țigări, ia și tu o pâine!” Am simțit un mare gol în stomac când am ascultat discuțiile cu ei din știre.

Reporter: “Ce faceţi toată ziua?”

Ionuţ, 26 de ani: “Ne plimbam prin oraş, să treacă ziua, stăm.”

Reporter: “Atât?”

Ionuţ, 26 de ani: “Da”

Reporter: “De ce nu v-aţi căutat un loc de muncă?”

Ionut: “Pentru că munceşti degeaba, 1200 nu se merită, dacă fumezi şi bei un suc.”

Reporter: ″Și, de unde aveţi bani de ţigări, suc?”

Ionuț: “Are familia. Mă ajută mama, tata. Sunt singur la părinţi, ce ar avea altceva de făcut?”

A scris și Zoso pe tema știrii. El zice că e vina părinților. Eu zic că e vina părinților părinților. Și a n generații de dinainte. Sigur că te gândești că dacă nu ar avea de ales, oamenii ăștia ar munci. Dar eu nu cred asta. Eu cred că nu au cultura muncii și a banului câștigat, așa cum nici părinții lor nu o au și nu au putut deci să le-o transmită. Că asta se învață de mic, nu cu un șut în fund primit la 18 ani. Ci văzându-ți familia, primind 2 lei de ziua ta, nu 100 lei în fiecare zi.

Lucrăm la stat, pupăm în fund un stat

Trăim în capitalism, dar în mod ironic, nu există meritocrație. Comunismul a căzut, dar nomenclatura a supraviețuit. În imensul aparat de stat, pentru că unul din patru români angajat cu normă întreagă lucrează la stat, mulți și-au primit locul de muncă datorită unei conjuncturi favorabile, o pilă, ca să zicem pe limba tuturor.

Sunt 4,7 milioane de salariaţi cu normă întreagă în România, arată datele Ministerului Muncii. Dintre aceştia, aproape 3 milioane şi jumătate sunt angajaţi în mediul privat, iar restul de 1,2 milioane lucrează la stat. Iar aceştia din urmă au, în medie, salarii mai mari decât ale românilor care lucrează în mediul privat.

Sursa Digi24.

O anomalie senzațională este că sunt enorm de multe comunități în care toată lumea lucrează la stat. Adică la primărie, la școală și la poliție. Poate e o cârciumă, un butic, dar de obicei trebuie să mergi mulți kilometri pentru magazine. Nu există mediu privat.

O consecință a faptului că nu cei mai buni și cei mai merituoși primesc de lucru este evident nivelul dezastruos al economiei României. Dacă peste un sfert din români lucrează la stat și acesta nu e un mediu competitiv, mă refer și la Guvern și la Parlament acum, dar și la angajații de la nivel local, asta înseamnă un singur lucru: că deciziile strategice nu sunt luate de cei mai deștepți și mai gospodari, ca banii sunt cheltuiți de tâmpiți și că de ducem naibii cu toții.

Cum să se răspândească vestea că trebuie să muncești ca să meriți o pâine și cum să se molipsească lumea de microbul muncii când a lua un salariu sau un ajutor social înseamnă încă să o cunoști pe Nuți, amanta primarului, Geta de la Minister, Ion de la Poliție, Mitică de la Pașapoarte, Maria de la spital ș.a.m.d. Poți să fii prostul proștilor și tot să fii promovat sau plătit bine ca să stai degeaba. Poți să faci carieră în administrația locală fiind agramat, iar drumurile din localitate să fie deplorabile, cum bine povestea Vlad Petreanu recent.

În multe din localitățile traversate de el cu mașina, același primar e ales an de an de 20 de ani încoace. Angajații primăriilor și consilierii locali, cei care se fac vinovați de administrarea banilor la nivel local, nu au nicio treabă cu competența sau cu motivația. Ei vor doar un salariu și fac ce trebuie ca să îl primească. Ce fac exact, nu se știe. Miniștrii și membrii guvernului, de asemenea, fac ce trebuie când nu îi văd camerele de filmat ca să prindă un loc pe listă, un ban de campanie electorală de la partid, iar apoi se fac că muncesc.

Pile și relații

În Dilema Veche, un nostalgic scrie că a vorbit cu niște șahiști bătrâni despre felul în care rezolvau pe vremuri orice problemă.

Pe vremuri nu exista să iei un kil de portocale fără s-o cunoști pe Miți de la aprozar. Și ca s-o cunoști pe Miți de la aprozar, trebuia să-i faci un favor. Așadar, de ce avea nevoie Miți? Îți spunea marea ei dorință, iar tu puneai o vorbă bună ca să-i muți copilul de la clasa C (aia de loaze) la clasa A (unde erau geniile). Că puștiul merita, rezon, doar că n-a avut noroc. Ca s-o ajuți, însă, trebuia să duci un pachet de Kent la tovarășa secretară, care vorbea cu tovarășa profesoară, căreia îi livra copii la meditații ca să facă un ban în plus. După ce puneai lucrurile în mișcare, iar puștiul figura cu mîndrie la clasa A, îți luai o grijă de pe suflet: știai că, de fiecare dată cînd se vor băgă portocale la aprozar, Miți va piti o plăsuță și pentru tine.

PCR – Pile, Cunoștințe și Relații. 

Păi și acum nu e cam la fel? Câte lucruri nu se rezolvă încă dacă dai acel telefon!

Am plecat de la o puștoaică din Finlanda și am ajuns până la șomerii ignoranți ai României și guvernul nostru. Dar înțelegeți de ce se leagă povestea? Părinții care își întrețin copiii de 26 de ani nu au idee cum să îi facă să muncească și probabil că nici ei nu cred că merită să se spetească. Poate ei înșiși sunt medici emeriți, cine știe, dar dacă au văzut în jurul lor că tot pe pile și relații se câștigă un loc de muncă, chiar și la spital (unde găsești medici habarniști și își riști viața), atunci și-or fi pierdut motivația să îi zică “învață și muncește că așa ajungi departe în viață”. Adevărul e că în România e o loterie.

Totul se negociază

Un articol din Dilema Veche al unei profesoare de literatura română m-a infiorat. Ea se declară din ce în ce mai “inadecvată” într-o lume în care mai mult refuză șpăgi și vânzarea de note decât discută despre cărți în audiențe.

Dau, ca orice profesor, consultații, conform unui program afișat pe ușa biroului; în principiu, ar trebui să vină, într-un asemenea program, studenții care lucrează sub îndrumarea mea (lucrări de semestru, lucrări de licență, de master, de doctorat) și studenții care, urmînd cursurile predate de mine, au întrebări să-mi pună despre ceea ce eu am predat și ei nu au înțeles. Așa se și întîmplă. Doar că numărul celor care vin la consultații căutînd să negocieze cu mine o notă de trecere dinainte de examen (leitmotivul sună cam așa: „Ce să vă fac ca să mă treceți la examen?“) e tot mai mare, procentual vorbind, în raport cu ceilalți.

Sursa: Despre inadecvare – Ioana Bot

Părinții care nu-și trimit odreslele la muncă sunt cei care nu iau învățămîntul în serios. Sunt cei care vin să o “cumpere” sau să o amenințe pe profesoara care nu vrea “să se înțeleagă.” Și ei au prins vremuri în care totul se negocia, cu un pachet de Kent poate sau de un săpun Fa. Care generația a prins altfel de vremuri?! Acum câteva generații încă otrăveam fântânile și fugeam.

Copiii ajung șomeri cu sau fără bacalaureat, cu sau fără diplomă la facultate, dar convinși că oricum nu merită nimic vreun pic de efort. “Nu se merită.”

PS: Un articol pe care nu îl mai găsesc acum ca să îl citez (update iata link) zicea că româncele câștigă din videochat între 1000 de euro și 3000 de euro pe lună. PR-ul unei companii care angaja femei pentru asta, perfect legal în România de altfel, era întrebat de un jurnalist dacă nu i se pare indecent ce fac femeile pentru bani, dacă nu e cam imoral, iar reprezentata firmei a spus: “Mai indecent mi se pare să muncești 8 ore pe zi pentru 1200 lei!”

(Citat exact :Andra Chirnogeanu, Studio 20’s PR Manager, also rejects the idea that this is risky or psychologically damaging work. “It’s psychologically damaging to stay 12 hours in an office getting paid a minimum wage,” she says.)

Uite aici e problema – că mulți gândesc așa. Mai bine s-ar masturba în fața camerei decât să pună mâna să spele pe jos! Asta e scara de valori în societatea asta.

Sursa foto supererou și stop.