OJ Simpson, decizii luate cu inima si storytelling

OJ Simpson se afla in inchisoare. Dar nu pentru ca a fost acuzat de crima si condamnat pentru asta. Nu. El a fost condamnat in 2008 pentru alte infractiuni, pentru rapire, talharie si atac armat. E posibil sa fie eliberat conditionat anul aceasta.

Totusi, acum 20 de ani el era judecat pentru uciderea fostei sotii si a unui prieten al acesteia.  Poate ati vazut serialul “American Crime Story. The People versus OJ Simpson“. O dramatizare excelenta a povestii.

OJ a fost gasit nevinovat. E greu de inteles de ce.

Totusi pe fosta sotie o abuzase de numeroase ori, o amenintase cu moartea, nu avea un alibi pentru momentul crimei, sangele lui fusese gasit la locul crimei si in masina lui, ADN-ul lui si al victimelor fusese gasit la el acasa, o pereche de manusi il plasa la locul crimelor (una la victime si una acasa), o factura arata ca erau manusile folosite de criminal erau ale lui, cand fusese anuntat de moartea fostei sotii el nu a intrebat cum a murit, iar cand urma sa fie arestat a amenintat sa se va sinucide, a fugit cu pasaportul, bilete de avion bani cash si o arma, pregatit sa fuga din tara, lasand in urma scrisori din care se poate intelege ca isi recunoaste vina, isi cerea scuze si spunea ca nu vrea sa fie tinut minte ca un criminal.

Aceste informatii au socat publicul care il stia altfel si, sincer, publicul nu prea vrea sa fie contrazis. El era un erou. Era un tip sarac care a reusit, cu talentul sau, sa se imbogateasca. Intruchipa visul multora. Al majoritatii. Nu era un tip educat, era carismatic insa, descurcaret, un sportiv de culoare care intrase in showbusiness, respectat de oameni de toate rasele, pozitiile sociale. Oamenii nu voiau ca el sa fie vinovatul. Intr-o societate inca rasista, ideea ce el ar fi victima unei inscenari a fost mai placuta decat ca eroul nostru preferat e de fapt un criminal cu sange rece.

Munca mea in televiziune mi-a demonstrat si mie de multe ori ca adevarul nu conteaza. Poti sa mori cu adevarul in brate, nimanui nu ii va pasa. Nu ca nu conteaza adevarul pentru mine, pentru mine conteaza chiar foarte mult, dar cand vorbesti de mase, lucrurile stau diferit. Opinia publica nu are diploma de drept. Asta e un citat, dar nu mai stiu de unde. Cu alte cuvinte, daca nu le place oamenilor figura ta, nu ii poti convinge. Si daca nu te simpatizeaza, oamenii nu te cred. Daca povestea nu le place, atunci nu ii va interesa. E motivul pentru care putine lucruri importante intra pe agenda publica. E motivul pentru care numai anumite cauze primesc donatii sau sprijin. O fi sau nu corect, e alta poveste. E insa un fapt.

Oricat ne-ar afecta fluctuatia unor actiuni la bursa, oricat de grave ar fi schimbarile climatice sau gradul de poluare, astea sunt informatii care de obicei nu ne ating nicio coarda sensibila. Sau cel putin prea rar cineva explica informatia astfel incat sa para relevanta. Am fi in stare insa sa iesim in strada si sa nu mai plecam 3 zile din piata daca vedem un pui de foca mort din cauza unei sticle din plastic. Sau daca aflam ca din cauza unei caderi la bursa, o mama si-a pierdut slujba si nu a avut bani sa ii cumpere fiului un cadou de Craciun. Sunt insa aceleasi informatii. Noi gandim (prea) mult cu inima. Cu stomacul.

Serialul ilustreaza foarte bine conceptul de storytelling, asa cum este el prezentat in multe conferinte de marketing in ultima perioada. Spune o poveste, auzim des. Fa-i sa le pese. Au reusit. Ne-a pasat, si de OJ, si de avocati, si de procurori, si de juriu.

“American Crime Story” prezinta un acuzat slab, las, fara coloana vertebrala. Fuge. Plange si zice ca se va sinucide. Nu isi infrunta acuzatorii. Isi foloseste banii sa aiba cea mai buna aparare posibila si pare ca ar spune orice ca sa scape fara o pedepasa. In ciuda sentimentelor rudelor fostei sotii, el se duce la inmormantarea ei si ii saruta corpul depus in capela, de fata cu oamenii inmarmuriti de groaza si dezgust. E ca si cum ar ucide-o a doua oara. Imaginea acestei profanari ramane in fata ochilor pana la finalul filmului.

Procurorii au fost cei mai umiliti de verdictul primit de OJ. Serialul ne arata o latura umana, a se citi slaba, dar demna a lor. Cea mai hotarata sa il tina dupa gratii este o procuroare afectata de jignirile presei, umilita cu titluri de ziare si talk-show-uri televizate despre coafura ei; o femeie care isi creste cu greu singura cei doi copii si se lupta cu fostul sot pentru custodia lor tocmai din cauza faptului ca e prea dedicata muncii. In focus grupuri, inainte de proces, e socata si ranita sa afle ca e vazuta ca “stridenta”, “intepata”, “catea”, “urata”. Ea insasi e victima aceluiasi sistem de valori care il lasa pe OJ Simpson sa scape de inchisoare: e o epoca sexista si rasista. 

Avem si un procuror de culoare frustrat pentru ca este folosit ca “mascota” intr-un proces cu substraturi rasiale si prea dornic sa arate ca poate, mai putin interesat sa lucreze in echipa. El face o gafa care ii costa mult: tine mortis ca acuzatul sa probeze manusile gasite si astfel ii da ocazia lui OJ sa arate ca nu (prea) ii vin. E discutabil daca i se potriveau sau nu, le incerca peste manusi de plastic, dar juriul nu mai este convins dupa aceasta proba. La randul ei, si procuroarea greseste. Se crede invincibila si nu ii asculta sfatul colegului care ii spune ca martorul principal, politistul care a ajuns la fata locului crimei, este un rasist care isi va da arama pe fata, ca le va distruge cazul. Ar fi trebuit sa asculte. Discutiile despre rasa devin centrul atentiei si lumea uita de victime.

Serialul ne arata si un juriu obosit, plictisit. Fiecare din jurati are o familie de care ii e dor dupa 8 luni in care a fost izolat intr-un hotel in care nu are voie sa se uite la televizor, sa citeasca o revista. Nici sa vorbeasca intre ei nu aveau voie. Ii intelegi. Fusesera selectati intr-un fel, ca sa dea un verdict favorabil apararii mai mult, iar gandirea a functionat. Procurorii i-au supraestimat. Avocatii reusisera sa aleaga o mana de oameni care sa se simta acuzati ei insisi pe nedrept, oameni care cereau mai multa incredere; ei incep sa creada ca procesul nu e despre crime, ci despre dreptul unor oameni de culoare de a avea succes. Li s-a distras atentia. 

Ne putem intreba ce s-ar fi intamplat daca procesul ar fi avut loc in zilele noastre. De fapt, noi nu stim la final ca OJ Simpson a scapat nepedepsit. Nimeni nu poate sti de fapt mai mult decat OJ insusi care pana acum nu a recunoscut crima. Iar dovezile… Au fost desfiintate in tribunal. Ni se sugereaza ca el plateste si in libertate, ca oamenii il ocoleau, viata lui se schimbase. Ca o dreptate divina, pentru cei care cred ca el e vinovat, el a pierdut procesul civil cu rudele victimelor si acum este in inchisoare, chiar daca nu pentru crima.

Serialul e bun. E o poveste despre oameni si despre cate greseli pot face ei. E despre cum vedem noi insine lumea. Vedem numai cum vrem sa o vedem. Nu iesim din stereotipuri, ne formam o parere inainte sa aflam toate informatiile, rareori ne razgandim. Suntem capete patrate. Punem usor etichete. Asa cum in acest proces emblematic a contat cine e acuzatul mai mult decat care sunt dovezile, cum arata procuroarea decat care e crima, care e contextul mai mult decat care sunt motivele, asa si in zilele noastre, deciziile se iau pe “ce simpatic e ala”, “ce antipatic e celalalt”, “ce infecta e aia”,”nu conteaza daca votez”, etc. Despre asta e vorba.

Sursa foto Cuba Gooding JR – Shutterstock