Cand m-am mutat, am decis sa incep cu dreptul. Am comandat torturi in forma de casute si am scris pe ele cu ciocolata: “Salut, vecine!” Erau casute patrate, cu acoperis rosu, cu gardulet si cu braduti langa el, totul din pandispan si crema, acoperite cu martipan. Torturile au costat cam 100 lei fiecare si am dat cate unul la patru dintre vecini.
Inainte sa ma fi mutat, obisnuitam sa fac cadouri de Pasti si de Craciun vecinilor de langa mine. Un cozonac, oua de ciocolata copiilor lor. Am facut asta si dupa aceea. Mai e nevoie sa spun ca am fost singura vecina care le adusese vreodata un cadou? Singura care facea un astfel de gets de sarbatori? O faceam pentru ca nu voiam sa fim niste straini, voiam sa ne zambim si sa ne tinem minte numele. La nevoie, sa putem sa ne sunam, sa stim daca a picat curentul, de exemplu. O prostie, dar oamenii chiar si cand traiesc la bloc sau pe o strada, sunt ca pe o insula pustie. Traiesc izolati, nu cunosc pe nimeni din bloc sau nu se inteleg cu nimeni. Eu nu voiam asta.
Ce am obtinut cu aceste mici gesturi? Inainte sa ma mut, o vecina in varsta imi croseta manusi. Alta imi facea cadouri pentru fiica mea. Dupa ce ne-am mutat, am reusit sa ma imprietenesc cu altii. Cand masina ne-a ramas impotmolita in zapada, pe strada, vecinii au iesit si ne-au ajutat, barbatii au impins. Au dat impreuna la zapada. Preiau colete de la curieri, cand nu sunt acasa. Ne intreaba ce facem, vorbim cand ne intalnim pe strada. Intre ei, aceiasi vecini nu isi vorbesc insa, nu se cunosc. Cu un tort sau un cozonac am reusit sa sparg bariera.
Nu m-a surprins deloc reactia, aflasem deja din diverse alte situatii cum sunt oamenii. Au nevoie sa le intinzi o mana, inainte de orice altceva. Asa cum in chirie platesti o luna in avans, ca sa fie sigur proprietarul ca nu fugi si il lasi cu o paguba, sau platesti o garantie pe care o recuperezi, un pret cu care la o adica omul isi poate acoperi stricaciunile daca esti un nesimtit, cam asa merg lucrurile si in viata.
Avem toti prezumtia de vinovatie. Suntem dubiosi, ciudati, infecti, inainte de toate. Pana la proba contrarie. E nevoie de un efort mare, un cec in alb ca sa treci de aceasta bariera.
4 Comments
Roxana
14/12/2016 at 2:45 PMCe frumos! Ma simt asa singura aici in blocul in care stau, sunt doar 4 etaje, 4 apartamente pe etaj si totusi nu cunosc cam pe nimeni, nu stau decat de 7 ani 🙁
In Belgia, dupa primele zile, vreo 3 vecine deja ma cunosteau, la initiativa lor, eu salbatica, ca p-aici pe la noi.
Teodora
16/12/2016 at 10:13 AMExceptionala ideea! Sa stii ca o sa iti urmez exemplul si ma bucur ca ai scris despre asta.
Anca P.
18/12/2016 at 5:42 PMUn gest frumos. La mine in bloc relatiile intre vecini sunt… defapt ele nu exista. Doar simple salutari din politete atunci cand ne intalnim pe scara si cam atat.
Paula Marinescu
11/05/2020 at 5:43 PMFoarte frumos! Ideea este ca trebuie sa fi obisnuit sa daruiesti, sa fi educat in acest sens si sa iti pese de oameni… Eu cred ca tu Andreea le ai pe toate astea la un loc. Felicitari!