Manifestul parintilor de astazi: despre vise si tehnologie

Când eram elevă în clasele primare, voiam să fiu jurnalist. Pentru că mama mi-a cumpărat un 486, am învățat singură să îl folosesc în câteva săptămâni și am creat, lucrând ore întregi pe computer, o revistă. Se numea STAR. Părinții mi-o multiplicau la ei la serviciu și eu o duceam fericită la școală. Cu rușine mărturisesc că luam bani de la colegi pentru câte un exemplar. Unii îi spuneau mamei că nu mă joc destul, că nu fac destul sport, că nu citesc destul Jules Verne, că a fi jurnalist oricum nu înseamnă să te joci pe calculator. Și că îmi stric ochii.

Mama nu i-a ascultat și cu ajutorul computerului mi-am urmat mereu visele. Am avut acces la Internet și când era complicat și scump și am fost la curent cu tot ce e nou. Când au apărut blogurile, mi-am dat seama că mi se potrivește ca o mănușă așa ceva și a apărut proiectul andressa. La momentele acelea, nu părea ceva util, părea o joacă ridicolă, o pierdere de vreme. Prieteni de-ai mei, din aceeași generație cu mine, au început la fel și astăzi sunt programatori plătiți excelent peste Ocean sau webdesigneri premiați sau antreprenori în online. Am fost niște excepții. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă părinții noștri ar fi crezut că ne stricăm ochii și ne-ar fi obligat, ca pe mulți alții, să ne petrecem timpul “așa cum trebuie”, făcând sporturi care nu ne plac, învățând limbi străine și vioară, având “interzis” la gadgets.

Trăim într-o lume în care pentru mulți, lucrurile sunt alb-negru. Ești fie cuminte, fie rău. Ești de succes sau un ratat. Ești deștept sau prost. Ești fotomodel sau groaznic de urât. Ești generos sau un zgârcit. Ești fie bun la matematică, fie la română. Faci mult sport sau ești un sedentar. Nu e loc de nuanțe.

Probabil pentru că suntem foarte ocupați și obosiți, catalogăm rapid lucrurile și oamenii din jurul nostru. Chiar și în creșterea copiilor, ne dorim să fim cei mai buni părinți și suntem foarte stricți. Cu intenții bune, mulți bifează niște “căsuțe”: dau copilului peste de două ori pe săptămâna, îl înscriu la grădiniță nu-știu-care, îl înscriu la tenis și karate și neapărat la două limbi străine, îi aleg jucăriile de la un anumit magazin și îi cronometrează timpul în fața televizorului și/sau alte ecrane. Pare o rețetă cu care nu poți eșua! Dar eu cred că nu e așa.

Nu știu cum au crescut oamenii din jurul meu, dar ca adulți ei nu sunt buni la toate. Unii sunt buni la matematică, dar nu au citit niciodată literatură cu drag; unii sunt pur și simplu talentați la a pune oamenii în valoare, motivându-i în echipă; alții lucrează cel mai bine singuri, în liniște, programând în limbaje complicate. Toți sunt talentați și majoritatea și-au identificat abilitățile ca oameni maturi, deși ar fi putut să o facă de când erau mici. Când erau ei mici însă, acum 30 de ani, nu exista preocuparea pentru dezvoltarea personalității, era important să te integrezi într-un peisaj uniform, iar asta a creat o generație mediocră zic eu, foarte puține vârfuri și mulți adulți frustrați care își urăsc slujbele. Cei care au reușit să scoată la iveală talentele lor, au făcut-o adesea în ciuda modului în care au fost crescuți, nu cu ajutorul oportunităților.

Noi toți cei care suntem astăzi părinți vrem altceva pentru copiii noștri. Cred că vorbesc în numele multora când spun că nu vrem să îi obligăm să fie cei mai buni la toate, ci vrem să afle ce li se potrivește. Să le dăm ocazia să afle despre lume și despre sine și să testeze activități, dar fără să le băgam pe gât pian și germana, “că sunt de viitor”.

Când eram noi mici, visam să fim medici, pompieri, piloți și cântăreți. Lumea s-a schimbat enorm. Acum, copiii poți visa să fie Mark Zuckerberg. Bill Gates. Hillary Clinton. Ana-Maria Brânză. Horia Tecău. Catrinel Menghia. Paula Herlo. George Buhnici. Au apărut sute de meserii noi, tehnologii noi, științe noi. Tehnologia face partre din viața noastră. 

Când văd că fiica mea de trei ani, extrem de talentată la dans, e clar, știe să caute videoclipuri pe computer și se uită la coregrafii pe care încearcă să le reproducă apoi, îmi dau seama ce prezent senzațional trăim. Ce șanse au ei! Desigur, mă gândesc la ce și cât mănâncă, mă bucur când ieșim cu bicicleta afară, abia aștept să învețe să înoate, dar nu împart activitățile între “bune” și “rele”. E nevoie de echilibru în toate.

Suntem încă la faza la care orice acces la computer este supravegheat de mine și probabil așa va fi mulți ani înainte, dar la cum merg lucrurile, cred că un laptop doar pentru ea poate primi când știe să scrie și să citească. Am auzit de o fetiță de 12 ani care știe să facă design de coperți de carte! Poate fiica mea va bate asemenea recorduri. Poate va fi vlogger! De ce nu? Mama ei e bloggeriță.

Mulți cred că accesul la computer îi va pecetlui soarta, că nu va mai învăța, nu va mai ieși din casă, dar eu mă întreb dacă nu cumva va fi următoarea Arianna Huffington și dacă nu va povesti cândva că și-a împlinit visele pentru că părinții ei au înțeles-o și au văzut cum o pot ajuta să facă tot ce își propune.

Dacă sunteți în căutarea primului PC pentru copiii voștri, găsiți la mai multe variante cu procesor Intel de unde să alegeți.

---

Am scris acest articol pentru site-ul iq.intel.ro. Va mai recomand si altele din aceeasi serie, cum ar fi acesta, Primul PC nu a fost al meu.