GANDIM

Cum sa te sincronizezi cu tine

Probabil cea mai dificila si mai lunga lupta pe care o ducem majoritatea dintre noi este gasirea unei retete prin care sa ne simtim si noi bine si sa ne ridicam si la asteptarile ceilorlalti. Invatam prin imitare, suntem certati prin comparare, evoluam prin competitie. Ne raportam in permanenta la alte persoane si ne chinuim o viata intreaga sa ne ajustam.

Credem ca suntem prea slabi, prea grasi, avem genunchii prea cumva, ne uram nasul, urechile, dintii. Uneori din diverse motive nu putem spune simplu: “Vreau sa fiu altcineva” si atunci ne prefacem ca traim vieti obisnuite, desi ne simtim captivi in propriul corp. Inadecvarea naste monstri. Oamenii sunt infranti pur si simplu de propria nemultumire, frustrarea de a nu fi “cum trebuie”.

Potrivirea interiorului cu exteriorul este o forma de echilibristica pe care putini o stapanesc, oricat ar exersa, si din cauza careia multi cad in nas. Sa te nasti direct in corpul pe care sa il simti “acasa” e o treaba nerealista. Inveti sa il iubesti. Te obisnuiesti cu el, inveti sa il folosesti, il educi, ai grija de el. E o casa, dar asa cum nici apartamentul in care locuiesti nu te reprezinta 100% ca om, nici corpul nu reuseste. Si nici nu trebuie. Este casa ta pe pamant, trebuie sa te bucuri de el, nu sa-ti faci obiectiv principal din a-l imbunatati, milimetru cu milimetru.

Pe Scena9 am citit un articol de Larisa Balta despre corpurile noastre si despre cum le privim si le pedepsim. O colectie buna de marturii despre oameni “nepotriviti”.

Am crescut cu maică-mea întrebându-se, constant și retoric, de ce Barbara Streisand nu-și face naibii o operație estetică la nas. La banii ei! Când s-a îngrășat Britney Spears, s-a prăbușit adolescența unei generații. În ce hal ajunsese idolul atâtor puștoaice! Iar de un alt idol al puștimii, Justin Bieber – ei bine, de el s-a făcut mișto, la un moment dat, pentru că semăna cu o fată.

Și, până la un punct, am crezut că-i doar la ei, că-s ținte ușoare. Dar apoi mi-am amintit că printr-a șasea a apărut, în jurul meu, noțiunea de fond de ten, odată cu coșurile. Nu am simțit niciodată atâta rușine pentru ceva ce nici nu băgam în seamă, cât am simțit când mi s-a spus, într-a șaptea, că mna, ar trebui să mă rad pe picioare. Colegul acela pe care îl șicanau toți din clasă era batjocorit pentru că eram toți convinși că are un ochi de sticlă. Iar profesoara care șchiopăta ieșea mereu din clasă plângând. Mai târziu, era cât pe ce să se spargă în jurul meu o prietenie de 10 ani din cauza unei glume despre niște țâțe prea mici. Și una din principalele chestii de care m-am lovit pozând au fost tipe care-mi spuneau să le fac să pară mai slabe.

(…)

  • Sub 5% din femei ating standardul de frumusețe în materie de greutate. Din toată lumea, gen. Din 3,6 miliarde de femei. În plus:
  • 8 din 10 femei sunt nemulțumite de ceea ce văd în oglindă, și mai mult de jumate ajung să vadă o imagine distorsionată a propriului corp.

Sursa:  “Al cui e corpul asta”

Te pune pe ganduri aceasta tendinta de a anula tot ce e diferit, de a uniformiza, de a umili oamenii altfel. Daca intr-o haita, animalele musca din cel diferit sau bolnav, il alunga, pentru ca e o povara si e vorba de lupta pentru supravietuire, la oameni este pur si simplu de neinteles de ce diferentele sunt o problema. Dincolo de comentariile altora, e mai dura critica pe care ti-o faci singur. Nimicitoare, as zice.

In vacanta am citit “Daneza”. O poveste despre neconcordanta dintre trup si suflet, dar si o poveste de dragoste curajoasa, o iubire in adevaratul sens al cuvantului: ea se transforma pe masura ce oamenii se transforma. Pentru ca te indragostesti de sufletul unui om, de spiritul sau, nu de un corp (care oricum sufera transformari, si daca nu faci schimbare de sex – imbatranesti, iti schimbi culoarea parului, slabesti, te ingrasi, te schimbi enorm intr-o viata). Nu am vazut inca filmul, dar mi-ar placea mult. Povestea romanului este inspirata din realitate: un pictor danez este printre primele persoane transgender despre care se stie in lume. Einar Magnus Andreas Wegener este cel care a devenit Lili Elbe si a murit la varsta de 48 de ani in urma unor complicatii dupa o operatie nereusita de transplant de uter, inainte de era antibioticelor. Autorul spune despre romanul sau de debut ca pentru el a fost o poveste de dragoste, nu despre coming out. Ca sotia lui Einar este personajul principal pentru el, pentru ca ea are o evolutie spectaculoasa pe parcursul evenimentelor (romanul este in mare masura fictiune, chiar daca porneste de la niste date biografice). Intr-adevar, intr-o asemenea situatie, reactia celor apropiati poate schimba destinul celor care isi cauta locul si drumul.

In aceeasi vacanta am citit si DOR, numarul de vara, iar pledoaria lui Patrick Braila, un barbat transgender, mi-a ramas proaspata in minte. El a povestit cum a fost drumul lui de la descoperirea pana la asumarea unei noi identitati, de barbat. Copil fiind, a stiut cine este si si-a dat seama, foarte matur si lucid, ca e nevoie de multa iscusinta sa isi castige libertatea de a fi cum vrea, cine vrea, iar lumea sa il accepte. Sa fugi in lume, e greu, dar sigur ca se poate, insa mai complicat este sa faci ca lumea sa fie de partea ta, sa te sustina si sa te si vada asa cum te vezi tu. Mai mult decat un parcurs al unei persoane trans, este o poveste despre fericire, despre relatia unui copil cu mama lui, cu tatal lui, cu cei din jur. Nu poti sa nu te intrebi, cand citesti, indiferent daca esti trans sau cis, gay sau hetero, femeie sau barbat: daca mi-ar spune copilul meu ca se simte altfel decat cred eu, cum as reactiona? Sau: daca eu i-as fi spus mamei mele/tatalui meu ca am o problema de identitate, cum ar fi reactionat?

Desi este o situatie extrema, pana la urma iti schimbi si numele si sexul cand faci o schimbare de sex (cu sau fara toate operatiile care se pot face), mi s-au parut cazuri in care se poate urmari durerea si confuzia unui om care se simte altfel decat il vad altii. Iar asta se poate intampla si daca esti femeie sau barbat cis, cum spuneam. Un om dependent de mancare, de exemplu, poate avea probleme de acceptare imense, chiar daca nu tin de sexualitate. (O poveste despre asta tot in DOR de vara.)

Din fericire, multi ajungem la un moment dat sa ne simtim impacati cu sinele, fizic si psihic. Este un drum complicat pana la aceasta destinatie, unii reusesc mai usor pentru ca au fost mereu tratati ca si cum ar fi “adecvati”, altii fac terapie sau reusesc dupa ce s-au tot adaptat, ajustat si detestat, dar ajung acolo pentru ca maturizarea ii face sa tina cont din ce in ce mai putin de aparente si de parerile celorlalti. Sa accepte si sa se accepte.

Intrebarea este: cum facem ca procesul sa fie cat mai putin dureros si cat mai rapid? Intrebarea asta nu imi da pace. O viata petrecuta simtindu-te ca un impostor este ca o condamnare intr-o inchisoare mica, din carne si oase.

 

Sursa foto femeie goala: Shutterstock

You Might Also Like

10 Comments

  • Reply
    Miruna
    19/08/2016 at 12:14 PM

    momentul ala in care ne simtim impacati se numeste “ori am slabit 30 kg” ori “resemnare”. om fi toate bolnave?

    • Reply
      andressa
      19/08/2016 at 12:36 PM

      Nici cand slabesti nu esti perfect ok, ai un stres, mai ai “doar un pic” de dat jos” sau e o lupta groaznica sa te mentii.
      Resemnare, da. Dar aia nu e fericire.
      Ma fascineaza si ma roade aceasta nemultumire infinita. Ma uit la fetita mea si ma umple de fericire ca nu are inca asemenea ganduri, dar stiu ca nu mai e mult cand va spune ca iti uraste ceva, fie genunchii sau fruntea sau stiu eu ce. Nu poate fi ceva mai dureros pentru un parinte decat sa vada ca propriul copil sufera. Si ce e de facut?
      Stiu ca orice le vom spune noi si oricat i-am iubi, unele lucruri nu depind de noi. Daca cineva ii spune ceva nepotrivit, a cazut tot “castelul” construit de noi.

  • Reply
    Miruna
    19/08/2016 at 2:14 PM

    Stii ce le putem spune? Ca nu ii lasam sa nu se ridice. Ca vom fi acolo mereu, cand se simt grasi sa ii ajutam sa slabeasca si cand se simt mici sa ii ajutam sa creasca.

    • Reply
      Matilda
      19/08/2016 at 7:20 PM

      Nu cred ca o sa cada tot castelul construit de noi.
      eu am avut 2 complexe in adolescenta, nasul si greutatea. si pe amandoua mi le alimenta mama. deseori comenta ca am nasul ei, dar mai mare. ca lumea glumea pe seama ei, ca si ea era preocupata, etc.
      si ma trezeam ca imi lua bolul de cereale din fata ca ma ingras prea tare :)))
      mama a fost si este si acum o cocheta, si asta voia sa faca din mine.

      Ma rog, nu i-a iesit.
      ideea e ca eu cred ca depinde foarte mult de parinti.
      daca fetita ta (sau a mea) va ajunge la concluzia ca are picioarele stramba sau nasul mare sau o greutate peste medie, tu (sau eu) o sa fim acolo sa ii explicam ca lucrurile astea nu conteaza atat de mult, o sa o ajutam sa se simta bine in pielea ei, etc.

      Eu cred ca e suficient.
      Am o prietena (care nu sta in Ro, altfel as incerca si eu sa “contribui” cumva) a carei fata de 14 ani sufera aproape de depresie. pentru ca toata lumea in jurul ei era obsedata ca mananca prea mult, ca se ingrasa prea tare.
      pai cum sa nu ajunga sa nu se mai regasesc in propriul corp daca vede ca e dispretuit de exact oamenii care ar trebui sa o iubeasca asa cum e??

      Eu chiar cred ca depinde de noi, ca parinti. sa fim atenti la copii, sa le prindem din zbor complexele, sa ii invatam ca un om e un ceva amplu, format din nenumarate aspecte, si ca nu iti poti invarti viata si grijile in jurul nasului sau al sanilor..

      • Reply
        andressa
        19/08/2016 at 10:21 PM

        Asa zic si eu, dar e greu. Zic asta pentru ca ma gandesc la mine. Mama mereu m-a incurajat si m-a iubit si m-a laudat, dar stima de sine e e un construct complex, fragil. Imediat ce am iesit in lume, ca sa zic asa, iar copiii de la scoala au ras de mine, asa cum fac copiii, imediat ce m-a respins cineva, am inceput sa cred ca e ceva in neregula cu mine. Incercarea de a fi pe placul tuturor, poate ca noi suntem “educate” de mici ca tebuie sa fim “placute”, ne sufoca, ne chinuieste mereu. Nu cred ca pentru un copil numai ce ii spun parintii va conta. Sigur ca e o fundatie solida, dar mai sunt atatea lucruri… Cum e cand baiatul pe care il iubesti prefera alta fata? Cum e cand te paraseste pentru alta, ca uneori asa e in viata, nu? Genul asta de lucruri iti pot zgudui increderea de sine mult.

  • Reply
    Matilda
    19/08/2016 at 7:11 PM

    daa, am citit si eu articolul. si am plans :)))

    • Reply
      andressa
      19/08/2016 at 10:22 PM

      Articolul lui Patrick? Si eu am plans. Cum sa nu plangi? Mi-e atat de greu sa imi imaginez cum e sa fii respins de o persoana pe care o iubesti atat de tare. Sa ceri ajutorul si sa ti se spuna nu. Sa nu stii in cine sa ai incredere. Sa ajungi sa te urasti, sa nu te gasesti. Crunt.

    • Reply
      Matilda
      20/08/2016 at 8:47 AM

      da, poate asa este, poate ai fost crescuta crezand ca trebuie sa fii pe plac tuturor. cred ca asa sunt crescute fetele in general.
      fetita mea e pasionata de hiene :)) si de cate ori spune asta cuiva oamenii dau replici: cum, o fetita finuta ca tine? dar hienele sunt urate, fetitele sunt frumoase, alt animal nu alegi?
      eu incerc sa ii explic ca oricum nu o sa o placa toata lumea, ca exista si alte calitati mai relevante decat frumusetea, ca e bine sa fii politicos dar nu trebuie sa renunti la ceva ce iti place ca sa fii pe placul oamenilor.

      sigur ca exista si o componenta care nu are legatura cu modul in care am fost crescuti, cum e de altfel cu orice altceva. dar nu pot sa cred ca daca ai pe cineva langa tine care iti spune mereu (si vezi si tu din modul lor de a se comporta) ca nu poti reduce un om la defectele lui, nici pe tine! viitorul adult nu va integra asta.
      si apoi, fetita mea nu ma aude pe mine niciodata comentand defectele altora, sau chiar pe ale mele.

      mai vedem, pana la urma :))
      tot ce e aplicabil pentru fetite nu mai e aplicabil pentru adolescente si asa mai departe 😛

  • Reply
    Mara
    22/08/2016 at 3:24 PM

    E greu sa te sincronizezi cu tine. De multe ori iti trebuie “o viata” ca sa reusesti asta. Iar in multe dintre situatii sincronizarea cu tine inseamna doar o resemnare, o renuntare la “lupta”. Iar cei din jur sunt atat de multi si de importanti, incat trebuie sa ai un psihic rezistent.

  • Reply
    maddy
    15/09/2017 at 10:14 AM

    cred ca nu e om care sa nu fi avut complexe la un moment dat, cel mai mult probabil in adolescenta. si eu am avut complexe atunci dar acum cand ma uit la poze cu mine la 16-17 ani ma vad intr`o lumina mult mai buna.
    cum a zis si Miruna in primul comentariu, complexele ori le rezolvi ori le accepti. unele lucruri se pot corecta usor prin diverse operatii estetice dar si aici e riscul ca nu te mai poti opri si te uiti la un corp scump si lucrat si`l consideri in continuare defect.
    cred ca un lucru sanatos pentru mine si corp pe care oricine il poate face e sa se apuce de sport. lucrezi corpul, relaxezi mintea. vezi in vestiar oameni OK de toate varstele si dimensiunile si asta e realitatea, nu fotomodele photoshopate in reviste sau bimbos pe instagram.
    cred ca nimeni nu se accepta de la bun inceput, trebuie sa suferi si sa te complexezi ca apoi sa`ti dai seama ca ai un corp si asa cum e, trebuie sa ai grija de el si sa apreciezi ca ai 2 picioare cu care umbli, ca esti sanatos si functional, etc.

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this: