Cu sinceritate, despre munca mea in televiziune

Acum doua saptamani, emisiunea la care lucrez a reusit sa stranga peste 75.000 de euro pentru Cosmin Pascovici. Fostul fotbalist are doi copii, o fetita de un an si un baiat de 12 ani, Denis, care se lupta cu cancerul de 10 ani. Pascovici si sotia lui au folosit toti banii pe care ii aveau si pe care i-au primit de la persoane generoase si au ajuns pur si simplu faliti. Cosmin Pacovici a plecat in Franta unde munceste peste 12 ore pe zi pe tractor ca sa poata trimite bani acasa. Fiul lui este de 2 luni in coma, intr-un spital din Constanta, rapus de infectii intraspitalicesti. Cam 1000 de euro pe luna il costa tratamentul copilului. Reportajele cu Pascovici in Franta, frant de oboseala si de dor, demn si fara sa ceara nimic nimanui, dar si reportajele cu sotia lui, o mama invincibila care se lupta cu boli, cu medici, cu sistemul, cu oboseala, cu propria ei durere  – astea au facut ca oamenii sa doneze peste 75.000 de euro. Pascovici s-a intors in tara dupa ce a primit aceasta gura de aer. Poate sa fie alaturi de sotie si copii si sa munceasca aici, chiar daca va castiga mai putin. Chiar au nevoie de el aici.

Acum o saptamana o mama plecata de 11 ani in Italia la munca s-a intors la fiul ei. Cand a plecat, el avea doar 10 luni. Fara niciun ajutor de la fostul sot, ea nu a gasit alta solutie. Bunica e cea care i-a sarbatorit toate zilele de nastere, l-a dus la scoala, i-a citit povesti si l-a culcat in fiecare seara, iar copilul ii spune ei “mama”. Fara banii trimisi de mama adevarata insa, el si bunica ar fi stat intr-o locuinta mucegaita, friguroasa, fara baie si curent. Viata fara mama alaturi a fost grea pentru baiat, dar macar a avut un confort decent, o casa in care nu ploua si nu e frig, lumina ca sa isi poata face lectiile, bani ca sa isi cumpere mancare, haine si carti si multa dragoste de bunica. Se putea mai rau. Emisiunea la care lucrez a gasit-o pe aceasta femeie, a filmat acasa la ea, am adus-o in tara si le-am oferit un weekend la mare impreuna: mamei, bunicii si baiatului. Era prima oara cand vedeau marea. Vara asta, mai multe familii vad marea pentru prima oara cu ajutorul nostru.

In ultimii doi ani, 7 tineri adoptati in strainatate in anii ’90 si-au gasit familiile biologice cu ajutorul emisiunii la care lucrez. Cu destine diferite, avand parinti adoptivi iubitori sau nu, cu o viata de vis peste Ocean sau plina de lipsuri, ei au avut toti in comun dorinta de a afla cine le sunt rudele, unde si cum traiesc ele, daca au frati sau nu, care e istoricul medical al familiilor lor. Multi au fost socati de ce au gasit in Romania si niciunul nu si-a judecat aspru parintii pentru ca nu i-au pastrat: timpul a aratat ca nu au putut avea grija de alti copii ai lor. Unul dintre acesti tineri abandonati si adoptati de americani nu si-a luat bilet dus-intors, ci doar dus. Chemarea sangelui este atat de puternica incat el vrea sa traiasca cu mama si fratii lui desi ei traiesc ca nomazii, de pe o zi pe alta, si locuiesc in conditii greu de imaginat. El isi cheltuieste toate economiile si ii ajuta sa nu moara de foame. Deciziile acestui tanar roman americanizat care isi doreste din tot sufletul sa fie iarasi romanizat sunt absolut fascinante. Ii urmarim in continuare, emotionati, viata greu de inteles.

Un baietel s-a nascut fara picioare si fara o mana desi in timpul sarcinii mama lui facuse ecografii, iar medicii o asigurasera ca are o sarcina normala si copilul ei e perfect sanatos. Anul trecut, cand el avea un an, el ar fi trebuit sa faca primii pasi, dar nu avea cum. Statul roman nu te ajuta deloc in asemenea situatii, protezele speciale trebuie schimbate anual si costa zeci de mii de euro. Emisiunea la care lucrez a strans in timp record, o zi, 160.000 de euro, pentru acest baietel care acum are 2 ani si merge. Banii ii ajung pentru proteze pana la maturitate, nu sunt un lux.

Tot anul trecut, in presa scrisa s-a desfasurat o campanie din cauza felului in care se desfasura o ancheta in legatura cu un viol in grup. Dupa aproape un an de la incident, cei 7 suspecti, din care cativa isi recunoscusera fapta, erau inca liberi si o hartuiau pe presupusa victima. Ii cereau sa isi retraga plangerea si o amenintau. Spun “presupusa victima” pentru ca pana la acel moment nu exista o condamnare. A existat ulterior. Autoritatile erau acuzate ca incearca sa muzamalizeze cazul, ca unul dintre suspecti ar fi avut legaturi cu persoane influente. In general, in comunitate, lumea o acuza pe victima pentru ca “se dusese cu niste baieti” si trebuia sa stie ce i se poate intampla, chiar si primarul, intrebat de jurnalisti, spunea ca suspectii sunt baieti buni, ca le cunoaste parintii, oameni de isprava, si se mira ca sunt acuzati de asa ceva. Totusi, unii recunoscusera fapta! Emisiunea la care lucrez a tratat subiectul 2 zile si a intrebat toate autoritatile implicate cat timp mai au voie suspectii, prietenii si rudele lor sa o linseze pe victima. In scurt timp, procesul s-a incheiat si ei au primit o condamnare cu executare. Victima si mama ei au vrut sa vorbeasca despre ce li se intampla, cum li se vorbeste in comunitate si cat de greu si-au revenit, cu consiliere psihologica, dupa incident si dupa hartuirea care i-a urmat. Mai multe persoane publice si-au manifestat dorinta de a veni la tribunal alaturi de ea la urmatorul termen, pentru a o incuraja si pentru ca suspectii sa nu o mai scuipe si sa o injure pe scarile insitutiei. Majora, fara a mai fi sub tratament sau in terapie, victima a multumit pentru sprijin intr-o scurta interventie in direct. Emisiunea la care lucrez a vorbit despre victimele violurilor din Romania si despre cat de putine raporteaza ce li se intampla din cauza ca le e teama de razbunarea atacatorilor. Am fost insa de data asta noi linsati pentru ca am aratat victima, desi avea tot dreptul sa spuna ca i se incalca drepturile. Mai multi au spus ca e rusine sa se arate. Eu cred sincer ca nu e nicio rusine sa spui ca ai trecut printr-o agresiune, de orice fel. Rusine agresorilor, nu victimei. Si cei care o ocolesc pe victima ar trebui sa fie aratati cu degetul, nu ea. Avocata acelei tinere, din diverse motive, unele nu au fost facute publice, s-a aratat dezamagita de decizia clientei sale de a aparea la televizor, iar asta a alimentat criticile la adresa echipei mele. Nu am incalcat nicio lege insa, ba chiar, as spune eu, am facut mult bine punand presiune pe autoritati si dand o voce victimei, iar procesul s-a incheiat in sfarsit, cu condamnari chiar. Fiecare a inteles ce a vrut dupa acea situatie.

Sunt multe de spus despre emisiunea la care lucrez. Sute de exemple de dat. Emisiunea se numeste “La Maruta”. Nu e un secret ca lucrez la ea de 9 ani, dar nu vorbesc despre asta in general pentru ca oamenii imi cer adesea ajutorul, ca unui ONG. Mi-e greu sa ii refuz. Este epuizant pur si simplu sa ii asculti pe toti si sa ii refuzi pe multi din motive obiective, desi ai vrea sa ii ajuti. Asta fac oricum la birou, nu as vrea sa o fac si in timpul liber. Nu vorbesc despre asta si pentru ca mi-e teama sa nu fac o gafa. Nu am niciun mandat de purtatori de cuvant, de PR. Eu doar incerc sa imi fac treaba. Si sa imi urmez si pasiunea, bloggingul, inceputa inainte sa ma angajez la ProTv.

In 9 ani, am facut mondenitati, tabloid, social, reality (telenovela rurala imi place mie sa ii spun). Piata s-a schimbat, publicul s-a schimbat, contextul s-a tot schimbat, noi ne-am schimbat. Unii ma intreaba ce inseamna sa produci un astfel de format: inseamna sa citesti mii de scrisori, asa cum scriam aici, sa vorbesti la telefon cu o multume de oameni – politisti, medici, reprezentanti DGASPC, oameni bolnavi, parasiti, olimpici, artisti, actori, regizori, sa te gandesti cum sa spui o poveste in cateva minute, sa filmezi, sa tai materiale, sa scrii texte, sa le modifici, sa afli si sa tot afli. Facem echipa cu colegii de la stiri si de la sport si de la alte emisiuni, lucram cu ONG-uri, facem strangeri de fonduri, batem la cap primari, trimitem mailuri si faxuri. Uneori audientele sunt mari, alteori sunt mici. Munca e mereu imensa.

Am salvat vieti. Asta e un sentiment incredibil. Uneori fara sa facem din asta un subiect de televiziune. Scriam aici de exemplu de tripletii pe care i-am “nasit”. Colegii mei de multe ori, in culise, le dau bani sau haine si jucarii, aduse de acasa, celor care ne trec pragul si au nevoie de ajutor. Avem o karma invincibila. Cate am vazut, am auzit, pe cati am incercat sa ii protejam sau sa ii sprijinim, numai noi stim. Si e suficient. Uneori graba, alteori oboseala ne-au facut sa gresim. Am invatat insa ceva din toate aceste erori.

Unii au impresia ca suntem malitiosi. Rai. Ca distrugem vieti. Pentru ca in acest format, de-a lungul vremii, oamenii si-au strigat durerea, dezamagirea. Au divortat, s-au certat. Am aratat adevaruri urate, murdare. E si asta un drept. Daca o faci pe propria raspundere, daca oamenii isi asuma ce spun, o pot face. Mie mi se pare un pret platit pentru binele facut. Daca faci numai strangeri de fonduri nu se uita nimeni la tine. Alternand diverse tipuri de subiecte, mentii interesul si reusesti astfel, din cand in cand, sa schimbi o viata. E ca un CSR pe care il face o companie care vinde junk-food, de exemplu. Da, mancarea nu e sanatoasa, nu e indicat sa o mananci zilnic, dar e dreptul tau sa o consumi si dreptul companiei de o comercializa. Da inapoi societatii programe care ajuta insa, o parte din profit se intoarce la consumatori prin programe ecologice, acte caritabile etc.

Sunt foarte mandra de echipa mea. Poate ca unii s-ar scuza ca lucreaza in aceasta industrie. Atata timp cat o faci cu responsabilitate si profesionalism, cat timp respecti legea si incerci sa folosesti toata influenta ta pentru a face bine, este foarte demn sa o faci. Eu am invatat multe si m-am maturizat atat de mult in acesti ani incat sunt foarte recunoscatoare pentru tot.

Am scris acest text pentru ca as vrea sa ma cunoasteti mai bine. Si as vrea sa va rog, dupa ce v-am spus aceste lucruri, sa ma lasati sa raman aici, pe blogul meu, doar andressa.

Update septembrie: mi-am dat demisia. Sunt foarte fericita.