Boala generatiei noastre

Dintr-odata, transpira prin toti porii. Tremura ca o piftie, gura ii era uscata, simtea ca se sufoca si i se parea ca mai are doar cateva clipe pana cand va da ochii cu moartea. Iar o frica imensa, irationala, ii paraliza creierul. Noroc ca nu era singura acasa. A cerut ajutorul de parca ar fi fost in mijlocul unui atac de cord, dar era unul de panica. A trecut peste moment, dar de atunci i s-a mai intamplat de cateva ori sa simta acelasi lucru. O data, intr-un restaurant, cand si-a adus aminte ceva nasol, nu vrea sa vorbeasca despre asta. A iesit hiperventiland si a dat un telefon la psiholog. (A mers la unul de doua-trei ori.) Alta data i s-a intamplat la birou. Nu se mai duce la specialist. Incearca sa uite. Considera ca are lucruri mai importante de facut decat sa se gandeasca la asta, dar stie ca oricand poate simti panica la fel.

Asta mi-a povestit o prietena si am auzit povesti similare la ingrijorator de multi prieteni. Si barbati, si femei. Cam toti stiau ce au inainte sa le spuna cineva care e diagnosticul: au cautat pe Internet despre ce este vorba sau au auzit la altii. Atac de panica. E ca gripa, parca e epidemie. Toti stim pe cineva care sufera de asta. Unii povestesc cu seninatate ca ajuta sa respiri intr-o punga de hartie pentru calmarea atacurilor de panica. Ok, incercam sa le depasim mai usor, dar de ce revin? Ce ni se intampla?

Sunt multi, prea multi oameni care s-au aflat intr-o asemenea situatie. Statisticile spun sec: 20% la nivel mondial sufera de tulburari anxioase. Cei mai multi au avut macar un atac de panica. Si sunt doar cei care au constientizat si au recunoscut ca au trait o astfel de experienta. Sigur, discutiile cu cei din jur ar ajuta. Dar ne abtinem chiar si fata de prieteni, fie de rusine, fie de teama de a decadea in ochii lor, fie dintr-un instinct de conservare.

Traim in era informatiei, iar un efect pervers este ca orice informatie poate fi folosita impotriva ta. Asa ca tacem, intr-un mod „corect”, ascunzandu-ne problemele, framantarile si participand doar la discutii „sociale”, care respecta cadrul general acceptat. Chiar si prietenia s-a schimbat. Cu totii avem atat de putin timp pentru sufletul nostru, incat ne este teama sa nu ne pierdem prietenii, incarcandu-i cu frustrarile, cu angoasele pe care le simtim. Este o optiune pragmatica. O prietenie care se raceste trebuie inlocuita, iar asta necesita timp si socializare.

Sunt doua dintre investitiile pe care nu ni le permitem. Pentru ca nu ne permitem sa ne cunoastem unul pe altul cu adevarat. Nu renuntam la „uniforma” de serviciu nici macar in timpul liber. Bem social, nu ne imbatam cu prietenii. Iesim la o terasa, nu pornim intr-o excursie in care am avea sanse sa intalnim aventura care apropie oamenii, sa facem un foc de tabara in jurul caruia sa ne deschidem sufletul, sa ii spunem celuilalt cum suntem cu adevarat.

Bifam relatii si incercam sa ne convingem ca suntem multumiti cu ele, chiar daca stim ca sunt superficiale. Si astfel, in fiecare zi, acumulam frustrari. Am vrea sa ne usuram de poveri si nu indraznim. Ne abtinem sa spunem ce gandim, restrangandu-ne vocabularul la formule goale de sens, dar care sunt social acceptate. Ne este teama sa facem ce vrem, temandu-ne de cum vom fi judecati. Si totul se aduna, precum gazul intr-o sticla. Stim ca intr-o zi, acesta va exploda. Dar speram ca nu se va intampla in acest astazi al nostru pe care il traim sub semnul grijii de a nu deranja ordinea micului nostru univers cu simtaminte reale. Inevitabil, la un moment dat gazul face poc. Si cedam. Pentru ca suntem oameni, avem temeri care trebuie infruntate, avem suflet. Avem nevoie de timp pentru noi, sa ne cultivam ca pe o gradina. Sa ne refacem intr-o singuratate asumata.

Dar ne trecem tot mai jos pe lista. Vine peste noi realitatea, sotul care se bosumfla daca il ignoram un pic, copilul care trebuie hranit, spalat si, mai ales, care cere atentie, mai sunt mama, tata, prietenii care si ei se simt dati la o parte… Trebuie sa ne purtam corect, cum trebuie, cum este decent, sa ne ridicam la niste asteptari cu care nimeni nu ne-a intrebat daca suntem de acord. Dar am tacut, dispusi la compromisuri, iar acest lucru a fost interpretat ca o acceptare. Acum suntem captivi in compromisul nostru. Si tot ne portionam atentia, pana cand le-o daruim pe toata celor din jur si noua nu ne mai raman nici macar firimituri. Desi avem chef de nebunii, de conventii incalcate, de realitate in stare pura. Sa plangem, sa ne plangem.

Natura umana nu s-a schimbat. Paradoxal, regulile sociale au devenit tot mai stricte in era libertatii. Doar ca nu sunt scrise. Sunt impuse tacit. Iar noi ne conformam. Le respectam. Pana intr-o zi, cand tot ce credeam ca este ascuns iese la suprafata. Dar nu ca mici placeri ale vietii, ci ca un suvoi de frustrari acumulate, care ne face sa tremuram, sa albim la fata, sa ne simtim ingroziti de cum arata clipa pe care o traim. Si atunci este clar: facem parte din generatia care se abtine. Chiar si cu pretul unui razboi permanent cu anxietatea. O lupta pe care nu o putem castiga, pentru ca nu avem timp de noi, ci doar de conventii sociale.