GANDIM

Boala generatiei noastre

Dintr-odata, transpira prin toti porii. Tremura ca o piftie, gura ii era uscata, simtea ca se sufoca si i se parea ca mai are doar cateva clipe pana cand va da ochii cu moartea. Iar o frica imensa, irationala, ii paraliza creierul. Noroc ca nu era singura acasa. A cerut ajutorul de parca ar fi fost in mijlocul unui atac de cord, dar era unul de panica. A trecut peste moment, dar de atunci i s-a mai intamplat de cateva ori sa simta acelasi lucru. O data, intr-un restaurant, cand si-a adus aminte ceva nasol, nu vrea sa vorbeasca despre asta. A iesit hiperventiland si a dat un telefon la psiholog. (A mers la unul de doua-trei ori.) Alta data i s-a intamplat la birou. Nu se mai duce la specialist. Incearca sa uite. Considera ca are lucruri mai importante de facut decat sa se gandeasca la asta, dar stie ca oricand poate simti panica la fel.

Asta mi-a povestit o prietena si am auzit povesti similare la ingrijorator de multi prieteni. Si barbati, si femei. Cam toti stiau ce au inainte sa le spuna cineva care e diagnosticul: au cautat pe Internet despre ce este vorba sau au auzit la altii. Atac de panica. E ca gripa, parca e epidemie. Toti stim pe cineva care sufera de asta. Unii povestesc cu seninatate ca ajuta sa respiri intr-o punga de hartie pentru calmarea atacurilor de panica. Ok, incercam sa le depasim mai usor, dar de ce revin? Ce ni se intampla?

Sunt multi, prea multi oameni care s-au aflat intr-o asemenea situatie. Statisticile spun sec: 20% la nivel mondial sufera de tulburari anxioase. Cei mai multi au avut macar un atac de panica. Si sunt doar cei care au constientizat si au recunoscut ca au trait o astfel de experienta. Sigur, discutiile cu cei din jur ar ajuta. Dar ne abtinem chiar si fata de prieteni, fie de rusine, fie de teama de a decadea in ochii lor, fie dintr-un instinct de conservare.

Traim in era informatiei, iar un efect pervers este ca orice informatie poate fi folosita impotriva ta. Asa ca tacem, intr-un mod „corect”, ascunzandu-ne problemele, framantarile si participand doar la discutii „sociale”, care respecta cadrul general acceptat. Chiar si prietenia s-a schimbat. Cu totii avem atat de putin timp pentru sufletul nostru, incat ne este teama sa nu ne pierdem prietenii, incarcandu-i cu frustrarile, cu angoasele pe care le simtim. Este o optiune pragmatica. O prietenie care se raceste trebuie inlocuita, iar asta necesita timp si socializare.

Sunt doua dintre investitiile pe care nu ni le permitem. Pentru ca nu ne permitem sa ne cunoastem unul pe altul cu adevarat. Nu renuntam la „uniforma” de serviciu nici macar in timpul liber. Bem social, nu ne imbatam cu prietenii. Iesim la o terasa, nu pornim intr-o excursie in care am avea sanse sa intalnim aventura care apropie oamenii, sa facem un foc de tabara in jurul caruia sa ne deschidem sufletul, sa ii spunem celuilalt cum suntem cu adevarat.

Bifam relatii si incercam sa ne convingem ca suntem multumiti cu ele, chiar daca stim ca sunt superficiale. Si astfel, in fiecare zi, acumulam frustrari. Am vrea sa ne usuram de poveri si nu indraznim. Ne abtinem sa spunem ce gandim, restrangandu-ne vocabularul la formule goale de sens, dar care sunt social acceptate. Ne este teama sa facem ce vrem, temandu-ne de cum vom fi judecati. Si totul se aduna, precum gazul intr-o sticla. Stim ca intr-o zi, acesta va exploda. Dar speram ca nu se va intampla in acest astazi al nostru pe care il traim sub semnul grijii de a nu deranja ordinea micului nostru univers cu simtaminte reale. Inevitabil, la un moment dat gazul face poc. Si cedam. Pentru ca suntem oameni, avem temeri care trebuie infruntate, avem suflet. Avem nevoie de timp pentru noi, sa ne cultivam ca pe o gradina. Sa ne refacem intr-o singuratate asumata.

Dar ne trecem tot mai jos pe lista. Vine peste noi realitatea, sotul care se bosumfla daca il ignoram un pic, copilul care trebuie hranit, spalat si, mai ales, care cere atentie, mai sunt mama, tata, prietenii care si ei se simt dati la o parte… Trebuie sa ne purtam corect, cum trebuie, cum este decent, sa ne ridicam la niste asteptari cu care nimeni nu ne-a intrebat daca suntem de acord. Dar am tacut, dispusi la compromisuri, iar acest lucru a fost interpretat ca o acceptare. Acum suntem captivi in compromisul nostru. Si tot ne portionam atentia, pana cand le-o daruim pe toata celor din jur si noua nu ne mai raman nici macar firimituri. Desi avem chef de nebunii, de conventii incalcate, de realitate in stare pura. Sa plangem, sa ne plangem.

Natura umana nu s-a schimbat. Paradoxal, regulile sociale au devenit tot mai stricte in era libertatii. Doar ca nu sunt scrise. Sunt impuse tacit. Iar noi ne conformam. Le respectam. Pana intr-o zi, cand tot ce credeam ca este ascuns iese la suprafata. Dar nu ca mici placeri ale vietii, ci ca un suvoi de frustrari acumulate, care ne face sa tremuram, sa albim la fata, sa ne simtim ingroziti de cum arata clipa pe care o traim. Si atunci este clar: facem parte din generatia care se abtine. Chiar si cu pretul unui razboi permanent cu anxietatea. O lupta pe care nu o putem castiga, pentru ca nu avem timp de noi, ci doar de conventii sociale.

You Might Also Like

11 Comments

  • Reply
    Cornelia
    18/07/2016 at 11:32 AM

    Si cedam si explodam si facem nebunia aia de care aveam atata nevoie. Si suntem fericiti si indraznim sa facem si mai mult si nu tine mult ca ne intoarcem la aceeasi teama.. Eu cel putin asa ma simt. Sunt in punctul in care trebuie sa iau o hotarare serioasa cu privire la modul nostru de viata ( de proaspata familie in 3 ) si sunt atat de speriata de chestia asta incat zici ca ma va omori cineva. Mi-e teama ca voi rani niste oameni in proces, ca nu vor fi multumiti de decizia noastra — vezi ? Ajung tot la a ma gandi ca poate hotararea mea va supara pe cineva. Si uite asa trece viata pe langa mine, dar lucrez la asta si incerc sa invat sa fiu si happy ( chiar daca nu va fi toata lumea multumita) si sa nu ma mai sperii asa de deciziile mari.

    • Reply
      andressa
      18/07/2016 at 11:40 AM

      Inteleg foarte bine sentimentul pe care il descrii. Si eu am crezut ca innebunesc incercand sa nu plang sau sa nu ma plang, de teama ca voi dezamagi sau voi speria oameni dragi.
      Exista o mare teama de a ne arata vulnerabili, slabi. Totusi, uneori e cel mai sanatos lucru pe care il poti face.
      Pentru mine, numai asta m-a putut face sa ma adun un pic. Mentinerea unei masti ma chinuia, ma epuiza, ma intrista si mai tare.
      Eu te sfatuiesc cat mai sincer si mai cald cu putinta sa iti lasi emotiile sa te cuprinda, sa plangi, sa spui ca ti-e frica, sa nu faci pe curajoasa. 🙂 O sa prinzi curaj dupa aia.

  • Reply
    miana
    18/07/2016 at 11:45 AM

    Eu cred ca e generatia care are totul prea easy, prea servit pe farfurie. Generatia care nu are probleme basic, de “ce mancam maine”, “unde dormim”, “de unde bani”, cum facem sa nu fim luati prizonieri / omorati / lasati fara nimic / aruncati in inchisoare etc. E un fapt stiintific, un creier care nu e ocupat sa rezolve probleme si situatii (gen supravietuire) isi creeaza probleme.
    Pe scurt, vorbim mai degraba de generatia prea rasfatata si care se ia mult prea in serios. Iti e viata prea grea, nu esti multumit? Fa ceva sa schimbi asta. E prea greu, parca nu chiar ai chef sa te straduiesti ? Stop whining.

    • Reply
      andressa
      18/07/2016 at 11:52 AM

      Asa sa fie? Nu stiu, chiar nu sunt psiholog. Din ce am citit, tind sa cred totusi ca asemenea comportamente au explicatii medicale, stiintifice. De exemplu, anumite dezechilibre chimice.
      Iar acumularea de frustrari, temeri, sentimente negative de orice fel poate fi intalnita si la oameni cu probleme grave, si la cei care nu se confrunta cu crize imense (Si aici e o discutie: teama de a-ti dezamagi parintii sau partenerul este grav sau nu? E o treaba foarte subiectiva).
      Poate ca am innebunit un pic cu timpul 🙂 dar am ajuns la concluzia ca e mai bine sa nu judec in termenii mei (“eu asa face asa”, “eu nu faceam asa la varsta aia” etc) pentru ca nu ai cum compara experientele de fapt.

      • Reply
        d
        19/07/2016 at 6:49 PM

        Miana, nu stiu prin ce cercuri te invarti tu, dar fii sigura ca generatia asta are probleme cu de unde bani, se muta compania la dracu-n china, munca pana peste cap (cand e, cand nu e, inlocuim cu stress ca de unde sa faci rost de job), case care costa enorm, terorism si multe altele.

        Gandeste-te la generatia de parinti care au toti case/apartamente. Cu ce preturi le-au luat, raportat la salariile de atunci? Mici, foarte mici, daca i-ai pune acum nu si-ar mai recumpara proprietatile nici lucrand toata viata. Se presupune ca noi trebuie sa facem la fel, desi sunt alte conditii. Deci las-o balta cu rasfatul 🙂 In plus, uite chiar oamenii ca tine sunt o sursa de stres. Aia care zic “nu va mai plangeti atata”, de ajung oamenii sa se simta bolnavi in caz ca nu topaie de fericire si nu-si rezolva pe loc orice problema. Well, stiu ca n-ai zis-o cu intentie rea, dar nu funtioneaza pentru toata lumea terapia soc.

  • Reply
    Miruna
    19/07/2016 at 10:38 AM

    Probabil că nu am inventat noi atacurile de panică, or fi existând ele de mult timp, doar că nu le documenta nimeni. Nu scria nimeni despre ele, că nu aveam bloguri şi nici şedinţe de terapie.
    Eu îmi amintesc de un atac din ăsta de panică de prin facultate, mergem cu autocarul acasă şi, brusc, am simţit că o să mor. Habar nu am de ce. Aşa că, mi-am cumpărat o ciocolată Milka din Alba Iulia şi am mâncat-o pe toată până acasă.
    Vorbin serios, am avut pacienţi care făceau atacuri din astea de panică pe scaun. Unii dintre ei ştiau deja să le gestioneze foarte bine. Eu mă speriam un pic de fiecare dată, recunosc, fiindcă nu ştiam ce urmează. O doamnă mai în vârstă şi foarte simpatică a şi strigat la mine o dată, să tac un pic că ea se concentrează să respire! Eu o tot băteam la cap “are you ok, are you ok, deep breaths , deep breaths” :))

  • Reply
    andressa
    19/07/2016 at 1:01 PM

    Sigur ca nu le-am inventat noi. Crezi ca noi doar le-am dat nume si de-aia par sa fie dese? Eu chiar am impresia ca e mai frecvent atacul de panica in epoca stresului.
    Uite, spre exemplu, de la 9/11 si alte atacuri incoace, de cand a inceput “razboiul impotriva terorismului” multi oameni resimt o teama imensa cand merg pur si simplu pe strada, cand merg in concediu.
    Asta sigur e recenta, nu e de cand lumea si pamantul.

    • Reply
      miana
      22/07/2016 at 10:57 AM

      Andressa, tind sa cred ca oamenii din 1400 – 1500 pe care ii invadau turcii simteau si ei o teama la fel de imensa cand mergeau pe strada 🙂 Si in plus cred ca le era asa de teama ca nici macar nu se mai duceau in concediu :)))))

  • Reply
    Teodora
    25/07/2016 at 10:05 AM

    God! Am facut multe atacuri de panica de variate intensitati, dar am lucrat mult mult de tot si am rezolvat problema. Zilele trecute am vazut o poza pe Facebook, care mi s-a parut ca ilustreaza perfect situatiile de acest gen: The best use of imagination is creativity. The worst use of imagination is anxiety. S-a potrivit bine situatiei mele, pentru ca acum creez mult mai mult si ma panichez mai deloc. Din toata munca depusa, am invatat sa gestionez mai bine emotiile negative si sa le exprim, preferabil intr-un cadru safe, eventual impreuna cu unul din oamenii care imi ofera suport neconditionat.

  • Reply
    Studio Galati
    26/07/2016 at 7:15 AM

    E una dintre bolile secolului XXI, amplificata de stress, de lipsa sigurantei zilei de maine si multe altele.

  • Reply
    o femeie
    30/11/2016 at 12:33 PM

    la romani e si educatia cu bagajul de frica, acuze, competitie, rusine etc.

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this: