O poveste de dragoste

Le-am admirat verighetele. Asa am aflat ca sunt casatoriti. Mi-au povestit cat de greu a fost sa isi oficializeze relatia. Daca de obicei povestile de genul asta incep cu o cerere in casatorie, apoi cu detalii despre cum au stabilit data, pe cine au invitat, cum a fost vremea si se incheie cu luna de miere, de data asta povestea era cu totul si cu totul diferita.

Unul din ei nu este cetatean roman, iar asta a complicat lucrurile. Sau, de fapt, le-a usurat. Nu stiu sigur. Unul dintre ei avea dreptul sa se casatoreasca cu persoane de acelasi sex, celalalt, adica romanul, nu. Desi legea era de partea lor, se puteau casatori in ambasada, lucrurile nu au fost simple. Statul roman a avut grija sa le faca extrem de complicate. Chiar daca nu recunosteau actul, chiar daca pentru autoritatile locale nu avea valoare evenimentul, ele au incercat sa-l si impiedice timp de un an si doua luni. Intr-o zi insa au dat unda verde, de fapt, au spus: faceti ce vreti ca noua oricum nu ne pasa. Si pentru ei asta e tot ce a contat. Efectul acestui eveniment a fost ca intr-o tara bifeaza casuta de “necasatorit”, iar in altele, cea de “casatorit”. Intr-o tara, partenerul e beneficiarul politelor de asigurare, este principalul mostenitor, iar in cealalta, nici macar nu s-ar aseza la masa succesorala, cu vreun minim drept, sa ia o vaza, de exemplu.

Sunt de 10 ani impreuna, se iubesc, au trecut prin multe impreuna si inca mai fac echipa in fiecare zi, ca orice alt cuplu. E greu de inteles de ce relatia lor trebuie acceptata de altii, validata de cineva sau chiar permisa. In viata asta, noi trecem prin multe cumpene si absolut nimic nu se compara cu iubirea adevarata, sincera. Sa imparti cu cineva o casa, un pat, sa faci economii pentru a va implini o dorinta comuna, sa te ingrijeasca atunci cand esti bolnav, sa ii fii tu aproape cand pierde pe cineva drag, sa faci dragoste in vacante perfecte, sa te certi, sa spargi farfurii, sa te impaci, sa te gandesti ca orice ar fi, ii poti spune totul. Genul asta de relatie nu trebuie “permisa” in nicio tara, in nicio lege. Ea exista pur si simplu si trebuie sa fii nebun sa nu o vezi si sa ii creezi un cadru, daca poti.

Eu am participat la Pride Parade de doua sau de trei ori pana acum. A fost emotionant sa strig pentru prietenii mei, sa sarbatorim impreuna libertatea de a fi cum vrei, de a nu-ti fi teama sa fii cum esti. Noua, celor straight, poate ni se pare un lucru abstract, “de ce trebuie sa iesi in strada pentru asta?!”, pentru ca noi nu cerem voie sa ne indragostim, sa tinem pe cineva de mana pe strada, noi nu riscam sa fim batuti pe strada pentru ca parem “intr-un fel”. Pentru mine a fost un sentiment ingrozitor sa ma simt in pericol pentru simplul fapt ca am participat la mars. Cand evenimentul s-a incheiat si jandarmii au plecat, riscam sa fim omorati cu pietre pe strada. Ca-n Afganistan. Mie nu mi-era foarte clar cat de periculos este pana cand prietenii mei nu mi-au spus ca trebuie sa fugim si sa intram intr-un restaurant unde sa stam cateva ore, iar atunci am observat ca dupa noi fugea un grup de barbati cu glugi si cagule, pregatiti sa ne bage in coma cu niste pietre sau bate.

Pare ca suntem un stat in care e “mai legal” sa urasti decat sa iubesti. Ne simtim mai confortabil cand interzicem, decat atunci cand incurajam. Norocul nostru este ca iubirea nu poate fi oprita, la fel cum nici soarele nu poate fi impiedicat sa rasara si sa apuna. Oricand de gresite ar fi unele legi si oricat de incuiate ar fi unele minti, iubirea nu inceteaza sa exista. Si intre femei si barbati, si intre barbati si barbati, si intre femei si femei. Intre oameni, in general.

Sursa poza cuplu: Shutterstock