Cine spune daca suntem parinti buni?

“Ma simt vinovata, nu petrec destul timp cu copilul meu“, mi-a spus prietena mea, intr-o seara, in timp ce beam vin rose, pe o terasa la altitudine, in compania altor adulti, iar copiii nostri erau cu bunica, respectiv cu tatal. Totusi, ea isi petrece 2 weekenduri pe luna numai cu copilul, fac activitati numai impreuna, merg in excursii, la ateliere creative, la expozitii, la piscina, iar seara, cand vine de la birou, iar juniorul de la scoala, stau tot impreuna. Atat poate orice adult care munceste sa ofere. Ba chiar poate este mai mult decat ar trebui.

“Nu conteaza cat timp petrecem cu copiii. Intre 3 si 11 ani, indiferent cate ore petrece mama cu copilul ei, acest lucru nu ii influenteaza dezvoltarea psihologica si/sau academica”, spune Emma Johnosn intr-un articol din Forbes.com. Ea citeaza acelasi studiu despre care mai citim in Washington Post sau in Smithsonian. In mod paradoxal, femeile din SUA stau mai mult cu cei mici decat o faceau in anii ’60! Asta inseamna ca au impresia ca au puteri supranaturale: nu poti munci, aduce bani acasa la fel ca un barbat, iar pe langa acestea sa fii si mama vesnic prezenta, care duce si aduce copiii de la scoala, gateste cea mai sanatoasa mancare pentru ei, face temele cu ei, sta cu ei la locul de joaca si asa mai departe. Sau poti, daca nu mai dormi!

Pana nu demult, lumea se impartea intre casnice (stay-at-home moms) si femei de cariera (working moms). Primele sacrificandu-se pe altarul cresterii copiilor, demne de Nobelul pentru parinti, eroinele serbarilor scolare, iar cele din urma fiind desconsiderate complet de parinti in general, le-ar decadea si din drepturi daca ar fi posibil pentru ca nu stiu nici cum o cheama pe asistenta de la scoala, nici nu iau initiativa cand e vorba de strangeri de fonduri pentru renovarea salii de sport. S-a raspandit acest mit: ca esti un parinte mai bun daca petreci mult timp cu copilul. Deci, daca nu o faci, esti un parinte prost. Lumea a evoluat insa si a aparut o “clasa de mijloc”, parintii care incearca sa le faca pe toate, atat cat pot.

Desi suntem stresati de felul in care ne impartim intre responsabilitati si ne facem mari procese de constiinta, este demonstrat ca o facem degeaba. Faptul ca incercam sa fim multi-tasking, sa stam si in parc, si la birou, sa gatim pana la miezul noptii, sa renuntam la hobby-urile noastre, sa ne gandim la proiectele de la birou in timp ce coloram cu juniorul, facem mai mult rau copiilor decat bine. Decat 5 ore de acest fel si un parinte extenuat si frustrat, mai bine o ora de calitate. Realmente, facem mai mult rau copiilor daca stam prea mult cu ei, va puteti imagina asta? Asta sper ca distruge niste mituri si relaxeaza niste parinti.

Cu exceptia primilor ani de viata si adolescentei, cand implicarea mamei este importanta pentru dezvoltarea intelectuala a copilului si scaderea sanselor ca el sa devina un infractor, prezenta parintilor in vietile copiilor nostri nu este esentiala. Un parinte care arata ca este dedicat unei profesii, talentat la ceva, membru al unei comunitati, independent, ambitios, fericit si calm cand se joaca, prezent cu adevarat in acele momente, este ceea ce ajuta un copil sa se dezvolte intr-un adult la fel de independent si echilibrat.

Citisem un editorial in Huffington Post mai demult al unei femei care spunea ca nu putuse sa se intoarca la munca full-time dupa ce nascuse pentru ca se simtea foarte vinovata. A durat multi ani sa inteleaga ca a lucra cand copilul doarme sau e la lectia de inot, sa scrie de pe smartphone cand sta pe banca in parc, supraveghindu-si copiii care timp de 3 ore oricum se joaca fara ea, este o mare tampenie. Copiii ei aveau nevoie de ea, dar nu in orice moment, in permanenta. Un ingrijitor bun (fie ruda sau angajat), o scoala buna si multa iubire de la parinte/parinti, cam de asta avea nevoie un copil, spunea ea. Eram si eu in momentul in care ma intorsesem la serviciu, dupa 7 luni, si aveam sentimente contradictorii. Imi doream enorm sa reintru in circuitul adultilor, sa ies din pijamale si din casa, sa vad mai mult decat parcul, sa fiu obligata sa ma gandesc si la alta lucruri decat la programul de masa si numarul de scutece, sa citesc si altceva decat carti despre parenting. Dupa 8 luni, cand am intarcat fetita si in sfarsit am putut sa ies seara din casa, cine ma vedea petrecand (aproape zilnic, recunosc!) la un bar underground, alaturi de cativa prieteni, ma intreba socat “Dar de ce ai mai facut copilul?!”. O intrebare idioata, desigur. Daca dupa 8 luni culca altcineva copilul cateva zile consecutive, nu inseamna ca l-am lasat pe treptele unui spital, in speranta ca cineva cu suflet mare il va lua acasa. Parintii sunt si ei oameni.

Cat despre mitul “Parintii buni se sacrifica”, va recomand acest discurs Tedx al Domnicai Petrovai, psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamental, fondatorul MIND EDUCATION HEALTH.

Asadar, nu numarul de ore petrecute cu copilul ne face parinti buni. Nu exista un clasament in care Mama Anului sta numai si numai cu copilul,  si in pat, si in parc, desi poate unele ar fi fericite sa fie asa, si pe ultimul lor o mama medic care face garzi si isi vede copilul de 3 ori pe saptamana, ca in rest opereaza si/sau vede pacienti. Si atunci cum stim daca suntem parinti buni?

Am cautat sfaturi de la cei mai buni specialisti in domeniu, doctori in psihologie, cu experienta in special in cresterea copiilor si consiliere de cuplu. Iata, cat mai concis, ce am gasit.

1. Un parinte bun stie cand sa dea inapoi. Sa nu faci lucruri in locul copilui tau, sa il lasi sa incerce, sa greseasca, sa invete, sa isi dezvolte propriile relatii cu cei din jur.
2. Un parinte bun are o relatie foarte buna cu sine si de cuplu, daca e cazul. Copilul este foarte afectat de relatia celor care il cresc: tensiunea, stresul, conflictele (chiar si neexprimate) ii creeaza propriile probleme, uneori chiar manifestate si fizic, nu doar psihic/emotional. Un parinte nefericit nu poate sa gestioneze corect momentele dificile ale copilului sau.
3. Un parinte bun are timp si chef sa se joace/distreze. Indiferent de varsta, copilul are nevoie de amuzament. Pentru copii, asta e o metoda de invatare, dar si de exprimare a unor emotii si ganduri. Pentru mine personal, cartea lui Lawrence J. Cohen, “Retete de jocuri“, a fost un medicament intr-o perioada in care simteam ca nu mai stiu sa ma conectez cu fiica mea si nu pot sa o ajut sa isi gestioneze noi trairi, cand se afla intr-o noua etapa de dezvoltare. (As vrea sa o cumpar si pe aceasta, am auzit de la Alex Dima ca e o carte excelenta).
4. Un parinte bun spune nu. Un copil are nevoie de limite: pentru siguranta proprie (un copil nu ar trebui sa manance orice pofteste, de exemplu), dar si pentru a-i oferi un cadru sanatos din punct de vedere psihologic. Un parinte nu este un prieten, copiii au nevoie si de prieteni, dar mai ales de parinti.
5. Un parinte bun este un model. Copilul invata de la tine multe lucruri: cat de mult muncesti, cat de fericit esti, ce sacrificii faci. Cine esti. Comparativ cu acest model, isi va crea si el propriul drum. Este important sa ii arati ca esti un individ, ca ai propriile vise si pareri, ca nu de copil depinde toata fericirea ta (este o povara imensa pentru un copil), ca in viata meriti sa lupti si pentru tine.
6. Un parinte bun ofera dragoste neconditionata. Orice ar face, oricum ar fi. Si daca face o mare prostie, si daca se naste altfel decat majoritatea copiilor, si daca isi doreste sa devina cine-stie-ce. Un parinte bun ii ofera oportunitatile pentru a-si atinge potentialul, dar apoi, dupa ce copilul ia deciziile, il sprijina si il iubeste pana la cer si inapoi.

 

Sursa poza femeie cu copil: Shutterstock