Scrisorile pierdute si sufletele chinuite

Ce face un om in toata firea sa nu isi mai caute mama timp de 20 de ani, fara niciun previz? Sa plece si sa nu mai dea niciun semn de viata. Si ce face o mama in aceasta situatie, mai ales daca e la varsta la care simte ca i se apropie sfarsitul? Scrie o scrisoare. Cui? Oricui ar asculta-o si poate ar ajuta-o. Uneori, unei televiziuni.

La fel face si o doamna eleganta, educata care locuieste in buricul orasului si niciun copil sau nepot nu ii apreciaza… zestrea. Are portelanuri, haine, asternuturi. Si vrea sa le dea. Ne scrie.

Citesc multe scrisori. Din pacate, in Romania, oamenii se adreseaza televiziunilor pentru orice problema. Daca traiesc pe strada, daca au datorii, daca sunt bolnavi, daca nu au scoala, daca nu au cu ce sa se imbrace ca sa mearga la scoala, daca sunt abuzati. Daca se adreseaza politiei sau primariilor, de cele mai multe ori, in mod surprinzator, sunt ignorati. Primarul si Consiliile Locale, ca reprezenante ale comunitatii, sau Prefecturile, ca reprezentante ale statului in teritoriu, se declara coplesite de probleme. Nu au bani. Nu au solutii. Nu au strategii. Angajatii statului isi vad de cheltuit banii alocati, purtand adesea ochelari de cal. Isi vad de renovarea scolii si daca nu exista drum care sa duca la scoala si nici profesori, isi vad de organizat spectacole, chiar daca in comunitate sunt sute de femei batute de soti. Traiesc pur si simplu intr-o realitate paralela.

Ajung la noi scrisori adresate Primului-Ministru, Presedintelui sau lui Mos Craciun. Desi destinatarul nu este de gasit in cladire, adresa e corecta (cel putin postasul ne gaseste). Romania descrisa de aceste scrisori este una in colaps. Oamenii nu stiu sa se exprime, uneori nu stiu nici sa scrie, in primele randuri afli ca altcineva redacteaza, dupa dictare, epistola. Copii de 9-10 ani ne scriu cu mana lor ca ar vrea sa mearga la scoala, dar nu au cum pentru ca nu au ce sa se incalte sau pentru ca parintii sau bunicii nu ii duc, ii trimit insa la munca. Cei mici scriu si ce isi doresc de Craciun: niciodata jucarii. Ti se rupe sufletul in bucati. Vor geci ca sa nu inghete in drum spre scoala si ca ceilalti copii sa nu rada de ei, vor sa aiba baie, vor lemne si ca unul dintre parinti sa isi gaseasca o slujba, ca sa nu se mai certe pentru ca nu au bani. Iti vine sa te duci la fiecare dintre ei, sa ii iei in brate, sa ii iei acasa.

Din scrisori afli ca oamenii nu merg la doctor. Nici nu au doctor. Nu isi fac analize. Ajung la medic atunci cand nu mai au nicio sansa. Femeile nu isi urmaresc sarcina. Fetele, de fapt, nu femeile, nu au niciun fel de notiune de educatie sexuala. Nu stiu cand si cum raman gravide, nu stiu cum sa se ingrijeasca. Nu stiu cand ar trebui sa nasca. O mare parte din copii ajung astfel sa fie nascuti in conditii periculoase, se nasc copii cu probleme grave, iar multi dintre ei sunt abandonati.

Povestile pe care le citesc dezvaluie o lume in care oamenii se reproduc fara discernamant, complet lipsiti de instincte materne/paterne pentru ca nasterea copiilor nu este asumata, este o intamplare de care vor sa uite. Inca se nasc generatii de astfel de copii, abuzati, abandonati, crescuti de asistenti maternali si intorsi in familie sau in institutie. Fara nicio indrumare, nu isi dezvolta nicio abilitate, ajung sa devina adulti care nu se pot integra. Ne scriu oameni care nu stiu ce sa munceasca si cum sa isi gaseasca o slujba. De obicei, vor casa. Sunt ai nimanui. Nu ii mai compatimesti ca pe niste copii, dar nu sunt nici adulti pe care sa ii poti condamna.

Cei adoptati simt un soi de chemare a sangelui care ii face, pe la varsta majoratului, sa isi caute familia biologica. Intalnirea este de multe ori o dezamagire. Nu exista o familie propriu-zisa, mama si tatal in multe cazuri nu s-au mai vazut de cand l-au conceput pe copilul care acum pune intrebari. Nu prea gasesc un adult cu care sa poarte o conversatie: nici remuscari nu au, nici raspunsuri. Au trait de atunci ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Pentru un tanar care vrea fie sa ierte pe cineva, fie sa urasca, este frustrant sa gasesti oameni fara constiinta.

Printre scrisori se gasesc si apeluri de la cei care isi cauta copiii abandonati. Printre randuri, eu gasesc speranta lor ca cei care nu au primit decat niste gene, poate nici alea bune, vor acum sprijin. Cata ironie.

Ma doare stomacul cand citesc apelurile unor femei pentru care sa nu indure batai si violuri inseamna sa plece cu copiii unde vad cu ochii. Ce sa le dea sa manance? Ne intreaba ce sa faca. La Politie nu le baga nimeni in seama. Toate femeile sunt batute in comuna. Ce poti sa le raspunzi? Sa nu va deprim: adesea, fara sa devina un subiect de presa, cu un telefon la un medic sau un ONG, poti sa ii ajuti, asa cum am scris candva aici. Dar sunt exceptii.

Singura consolare este ca din o sute de scrisori una este de la un om care nu cere nimic, ba chiar ofera. Haine, un frigider folosit, o casa la tara. Nici nu stii cu cine sa il pui in legtaura.

Poate ca oamenii acestia cred ca nu le citeste nimeni scrisorile. O fi asta o consolare, si daca nu primesc casa visata? Atunci, iata. Ajung la destinatie si macar o parte din problema, un micron, e transmisa altcuiva.

Am impresia ca traiesc pe o alta planeta. Sunt in Bucuresti, imi programez vizite la coafor si gatesc tot felul de retete exotice cu ingrediente bio, dar milioane de oameni din tara mea nu au acces la minime conditii de trai decent. Care este concluzia? Ca poate uitam cine sunt romanii si ce inseamna viata lor, ca ii judecam aspru pe conationali, pentru ca ne uitam numai in jur, cand mergem cu masina sau cu metroul.