Zilele astea aud aceeasi intrebare: “Cum te simti?”
Ma limitez la a ma referi la starea mea fizica si nu intru oricum in detalii. (Pe cine ajuta sa afle unde ma doare pe mine spatele si cand anume? Cei care intreaba asta de obicei nu vor raspunsuri precise, ci vagi, cum ar fi: “Bine.”)
Dar ceea ce imi vine in cap de obicei este raspunsul: “Singura”. Ma simt singura. Asta e adevarul. Ce ironic ca tocmai acum nu sunt deloc singura! In orice moment al zilei, am in mine o persoana care nici nu ma prea lasa sa uit asta. Se intinde ca o pisica la soare si ma loveste in coaste pana imi ies ochii ca la melc. Dar adevarul e ca ma simt singura.
Nu face nimeni ceva gresit in jurul meu. Nu ma intelegeti gresit. Dar ma simt singura pentru ca nu pot impartasi cu nimeni cu adevarat ce mi se intampla. Povestesc adesea, uneori chiar cu prietene apropiate, gravide si ele, mamici sau pur si simplu foarte empatice, dar am impresia ca orice as spune nu as putea explica prin ce trec.
Si oricine ar fi langa mine si orice s-ar intampla, nici nasterea nu poate fi impartasita. I’m on my own. Sigur ca Testosul e pe langa mine, face galerie, face pe soferul, face ce poate, dar cum sa impartim durerile, migrenele sau panica ce ma cuprinde uneori?
Am citit un post interesant despre singuratate pe blogul lui Andrei Rosca. El insa vorbeste acolo despre singuratate din punct de vedere profesional. Eu cred ca intotdeauna, in fata deciziilor importante sau in momentele de cumpana, fie ca e vorba de sfera profesionala sau ce personala, suntem singuri. Eu m-am obisnuit cu ideea asta acum ceva timp (cred ca la serviciu am invatat lectia, nu acasa!) si imi asum aceasta singuratate, nu trebuie sa ma tina nimeni de mana in acele momente. Nu trebuie, dar nici nu strica.
18 Comments
Cristian
21/05/2013 at 5:33 PM„nu trebuie sa ma tina nimeni de mana in acele momente. Nu trebuie, dar nici nu strica.” Uite de asta te întreabă lumea cum te simți.
ddunia
23/05/2013 at 9:54 AMNașterea e ceva prin care fiecare mămică trece singură, dar imediat după naștere, aș fi vrut să fie cineva lângă mine, oricine, să mă țină de mână, să nu mă țină de mână, dar cu siguranță să fie cineva acolo, cineva care să mă privească blând și să mă asigure că nu sunt singură.
andressa
23/05/2013 at 11:26 AM@ddunia:
cineva care sa te priveasca bland sau… sa te calce pe nervi 🙂 ca, fie vorba intre noi, oboseala, emotiile, toate schimbarile pot face ca mediul sa fie … de balamuc! dar nu zic ca nu e maibine decat sa fii singura. clar. imi pare rau ca nu ai avut la cine sa zambesti sau la cine sa tipi.
Razvan
23/05/2013 at 10:23 AMN-am fost pus intr-o astfel de situatie, dar sunt convins ca te afecteaza din toate punctele de vedere si cel putin o perioada nu mai dai randament in nimic.
andreea
23/05/2013 at 11:08 AMvorbesc hormonii acum. cieste asta peste un an si o sa te amuzi, zic eu 😀
andressa
23/05/2013 at 11:24 AM@andreea:
de ce ? ti se pare ca sunt irationala? nu am vrut sa sune disperat, ca un strigat de ajutor, ci dimpotriva. Sunt bine, dar imi dau seama ca trebuie sa ma adun, ca fiu eu tare. Cei din jur pot ajuta, dar nu pot face nimic in locul meu.
Aura
23/05/2013 at 11:55 AMTe inteleg perfect. Nu cred ca sunt hormonii, asa cum ai spus si tu, suntem singuri in momentele “grele” ale vietii, in cele mai usoare nu avem nevoie de ajutor.
Coelho spune: “Love is divine condition just like solitude is human condition. And both live in good peace for those who understand the miracle of life”
Am avut o revelatie cand am citit asta. Mai multe gasesti aici:
http://joyacoustics.blogspot.co.uk/2012/10/the-essence-of-life.html
ddunia
23/05/2013 at 12:56 PMAh! Dar am avut, tot timpul nașterii sora și tatăl fetiței au fost prin preajmă. Pe el nu prea aproape, că nu mi-a plăcut, sora foarte aproape. Dar după ce am născut, seara la 7, pe la 8jumate nimeni nu a mai avut voie să rămână lângă mine, iar atunci a fost una dintre cele mai lungi nopți din viața mea.
andressa
23/05/2013 at 1:04 PM@ddunia:
nu au mai avut voie pt ca nu i-ai lasat tu sau doctorii?
stii cum e, ce nu te omoara te face mai puternic 🙂
Raluca
23/05/2013 at 1:24 PMNu sunt mama, dar cred ca inteleg ce spui. Constatarea asta a ta mi-a adus aminte de o scena din Desperate house wives, cand Lynette, stand in sala de asteptare la medic gravida cu cel de-al x-lea copil, vorbea cu o tanara gravida, la prima sarcina si ii spunea ceva de genul “never from now on will you pee on your own, and yet you will never feel more alone….”
Asa e …copii sunt o mare responsabilitate si un pic a leep of faith…..e probabil singura data in viata noastra cand nu avem nici-un fel de garantii sau retete, si niste fiinte atat de fragile depind total de noi, asa ca sentimentul asta coplesitor de siguratate, cel putin eu cred asta, e un sentiment ft firesc. Dar sunt sigura ca va fi totul ok, si tragand linie o sa ai mai multe momente de extaz decat de panica 😉 Oricum si unele si altele fac parte din “meseria” asta de mama, care zic eu ca e cea mai grea…dintre toate…..
andreea
23/05/2013 at 3:40 PMnu esti irationala, ci doar foarte sensibila in aceasta perioada 🙂
ddunia
23/05/2013 at 4:00 PMAm născut la stat și prima noapte am rămas în sala de travaliu, deci nimeni nu avea voie acolo.
Puternică sunt, nu știu dacă atunci am devenit și mai puternică. 🙂
Adiiiun
25/05/2013 at 10:50 PMEste tare bine ca ai blog, cred ca ajuta mult sa te eliberezi, insa sfatul meu ar fi sa iti gasesti un prieten care sa te asculte fara sa te judece fara sa iti faca reprosuri, fara sa te minta, ti-ar prinde rau oare?
andressa
26/05/2013 at 8:01 AM@Adiiiun:
pai… am prieteni. Carora le spun lucruri mult mai serioase decat ce scriu aici.
Monica
27/05/2013 at 1:12 PMo sa treaca si aceasta stare si va ramane in locul ei doar o amintire. Inconjoara-te de oameni care tin la tine la tin si iesi cat mai mult din casa.
Bogdana
12/06/2013 at 4:58 PMCunosc singuratatea asta. Si o simti si la primul, si la al doilea si la a “x”-lea copil. E o stare naturala, normala, si traita in mod diferit de fiecare femeie. Pe mine cel mai mult ma enerva in toata perioada aia “empatia” de care vorbesti tu. Era greu de suportat chiar daca e sincera. Singurul sfat pe care ti-l pot da e sa incerci sa “imbratisezi” sentimentul asta de singuratate. Si nu poti sa povestesti prin ce treci, pentru ca nimeni nu mai trece EXACT prin ceea ce treci tu. Think on that.
Eu, la al treilea ajunsesem exasperata de toate intrebarile “cum esti?” “cum te simti?”, “cat mai ai?” si obosisem sa fiu surazatoare si intelegatoare cu toti cei care ma intrebau, fiind foarte constienta ca oamenii sunt bine intentionati.
E unul din lucrurile care ma fac sa nu mai am nici o nostalgie vis-a-vis de sarcina :))
andressa
13/06/2013 at 11:24 AM@Bogdana,
Daaa, exact asa gandeam si eu. Ce se astepta lumea sa spun?! Oricum nu stiam sa exprim prea bine in cuvinte ce simteam si gandeam… Pe de alta parte stiam ca asta “se intreaba” si raspundeam ce “se raspunde” si uite asa toata lumea avea impresia ca a existat comunicare! :))
Eduard
18/06/2013 at 8:33 PMCunosc sentimentul, nu am fost gravid, dar stiu cum e sa te simti singur oricat de multi prieteni ai avea langa tine:)). Mi s-a intamplat acum mult timp, la prima dragoste pierduta cand eram total distrus si indiferent cati prieteni buni care au trecut prin asta mi-au fost alaturi tot singur ma simteam.