jurnalul meu. pardon. jurnalul ei!

De cand am ramas insarcinata, mi-am propus sa fac cateva lucruri in aceasta perioada, cum ar fi sa imi fac poze lunar sau sa tin un jurnal al starilor mele, dar nu am reusit sa ma tin de promisiunile facute chiar mie insami. Incerc sa recuperez acum si sa scriu macar un post despre povestea burticii mele pentru ca imi imaginez cand peste ani, fii-mea va fi curioasa sa afle cum a inceput viata ei, chiar inainte sa aiba un nume si un CNP. Pana atunci, ea mai are doar o luna!

(Audrey Hepburn si micutul Sean Hepburn Ferrer)

In primul rand, am inceput sa imi simt bebelusul in burta pe 1 ianuarie 2013. Nu stiu cum naiba s-a nimerit sa inceapa anul chiar cu asta, dar pana atunci nu distingeam miscarile ei de alte senzatii. Aveam 3 luni si 3 saptamani. De atunci, am inceput sa o simt din ce in ce mai tare, pe masura ce invatam sa o “ascult” si pe masura ce ea crestea si prindea putere. Acum nu numai ca o simt, dar o si vad si o pot vedea si cei din jur. Cand se misca, toata burta mea isi schimba forma, iar eu par un pic extraterestra.

Incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca voi avea un copil si, desi copilul ala deja exista si ma aude, nu am reusit inca. E foarte ciudat: e o notiune foarte abstracta. Daca ma intrebi cum ma voi simti cand voi vedea copilul, nu stiu ce sa raspund. Nici nu pot vizualiza clipa. Cred ca e genul de lucru pe care trebuie sa-l traiesti ca sa il pricepi. Altfel, e ca si cum i-ai spune unui orb din nastere ce e culoarea verde. Cu alte cuvinte, astept sa mi se deschida o noua paleta de simturi.

Nu am plans fara motiv in perioada asta, desi asa auzisem ca se intampla, dar am plans de cateva ori. Singura data cand a fost (un pic) irational s-a intamplat in iarna, cand eram inca in primul trimestru si nu simteam bebelusul in burta inca si deci nu puteam comunica cu ea in niciun fel ca sa stiu ca e in regula. Era seara si ar fi trebuit sa ma culc, dar nu puteam sa adorm, ci ma gandeam doar ca trebuie sa o vad la un ecograf, sa fiu sigura ca ii bate inima. Am inceput sa plang, spre nedumerirea Testosului, pentru ca nu puteam sa aflu cu certitudine chiar atunci ca e totul ok, dar nu am dat fuga la spital, ci m-am dus a doua zi, la prima ora. Cand am aflat ca totul e perfect, am inceput iar sa plang, de usurare. A fost prima oara cand mi-am dat seama ca, desi nu am tinut niciodata bebelusul si nici nu mi-era foarte clar ce va insemna pentru viata mea nasterea lui, am deja sentimente pentru ea. Daca as fi aflat ca ceva era in neregula, ar fi fost o tragedie ingrozitoare, ca si cum mi s-ar fi amputat un brat. Abia acum inteleg cum unele femei care afla ca sarcina le pune in pericol viata aleg bebelusul fara ezitare, cu riscul sa moara ele insele. In afara de acest episod, m-am purtat ca de obicei, adica relativ echilibrat.

Am mai plans si acum vreo 2 saptamani cand am fost sa platesc niste impozite si cum am stat 4 ore acolo, timp in care am stat si de 4 ori la rand, am crezut ca imi pierd mintile. Nu stiu daca hormonii au fost de vina, dar am plans pentru a ma descarca. Daca nu mi-ar fi curs lacrimi, as fi spart geamul ghiseelor ca sa ma descarc. (Anyway, burta mea nu a impresionat pe nimeni ceea ce dovedeste ca inspectorii de la taxe si impozite nu sunt oameni, ci zombi!)

Am lucrat in aceasta perioada si inca mai lucrez. (Sper ca ea sa fie mandra de mine candva pentru ca nu am zacut ci am purtat-o cu mandrie peste tot, timp de 9 luni!) Mi-a fost greu mai ales la inceput, cand lesinam de somn, dar nu spusesem inca nimanui despre bebelus si trebuia sa ma prefac ca totul este normal. Adormeam imediat ce ajungeam acasa seara, pe la 9-9:30. Nici nu mai puteam sa mananc de somn. Am spus mai multora ca am gripa, ca sa nu mai puna intrebari si am cam hibernat toata iarna. Acum ma descurc, doar ca ma doare spatele daca stau mult pe scaun. Noroc ca la birou am o canapea, special adusa pentru mine, he he he!

Am incercat sa mananc normal, adica sanatos, asa cum mi-a spus doctorita, si am reusit aproape zilnic, cu o singura exceptie. Am mancat sandvisuri cu snitel de la OMV si la micul-dejun, si la pranz, si la cina. Iubesc sandvisul ala. Dar a fost doar o zi.

Au inceput sa ma apuca pandaliile recent, acum vreo 2 saptamani. Nu m-am agitat sa cumpar nimic pentru noul membru al familiei si brusc m-a apucat o stare de panica, de parca voi naste mai curand decat trebuie si nu as mai avea timp sa fac nimic. Asa ca am comandat, dupa saptamani de documentare!, un carucior 2-in-1. Am primit si un cradle cadou si am o scoica de imprumut. Am dat in lucru si o comoda cu functia de masa de infasat, am cumparat niste etajere pentru hol si am spalat niste pereti (?! i know…) si deja ma simt mult mai linistita. =) Sunt curioasa daca instinctul are dreptate si chiar o sa nasc mai repede (n-ar fi exclus, la cat de mult merg si la cat ma agit, in general!).

Mi-e greu si sa imi imaginez cum va functiona relatia mea cu Testosul dupa nastere. Nu pentru ca rutina noastra se va schimba, doh!, ci pentru ca eu imi amintesc sa fi fost crescuta doar de mama (cu ajutorul bunicii) si nu stiu decat din carti cum functioneaza un cuplu in aceasta situatie. In capul meu, e destul de normal sa le faca mama pe toate. Partea buna e, daca scuzati cinismul, ca eu sunt mai pregatita sa fiu o mama singura decat una cu sot! =)) Ma rog, sper sa nu fiu un control-freak si nici el sa nu fie un “musafir”, adica simplu martor la noile provocari. Ne-om descurca noi cumva.

La un moment dat, m-am simtit nedreptatita pentru ca in aceasta perioada eu nu am fost cea mai menajata si cea mai rasfatata. Asa imi imaginam ca se intampla cu gravidele. In schimb, in cazul meu adica, totul a fost ca de obicei. Responsabilitatile mele, acasa si la serviciu, au ramas aceleasi si nu m-a sunat nimeni mai des ca sa ma intrebe cum ma simt. Cum ar veni, viata merge inainte, chiar daca eu am un copil in burta. Testosul a fost un norocos, imi permit sa spun in numele lui, pentru ca n-am fost o pacienta, ci o femeie normala. Nu l-am trimis sa imi cumpere nimic, nu l-am pus sa imi faca masaj, nici macar nu l-am obligat sa se plimbe cu mine iarna, cand trebuia sa fac asta ca sa nu am migrene. Sentimentul asta de nedreptatire mi-a disparut pentru ca mi-am dat seama, din fericire!, ca nu sunt centrul universului, ca Pamantul se invarteste la fel si ca, in general, oamenii din jur se asteapta de la mine sa ma descurc foarte bine singura, chiar daca am burta, ceea ce pana la urma e un compliment.

Si o faza simpatica de saptamana asta: m-am intalnit pe strada cu o tipa si nu mai stiam cine e si de unde o cunosc, dar in mod clar ea stia de unde sa ma ia. S-a minunat de burta mea si de faptul ca sunt tot slaba (toata lumea admira asta hehehe!) si mi-a mai zis ca nu se astepta sa fac un copil! =)) Ce puteam sa ii raspund? Nici nu stiam cu cine vorbesc!

Stiti ca multi barbati zic “Ce bine ca nu sunt femeie! Nu m-as descurca cu sarcina sau cu nasterea” ? Eu una ma bucur foarte mult ca sunt femeie si ii compatimesc pe barbati pentru ca nu pot simti lucrurile astea. Adica, totusi, am un bebelus in burta! It’s pretty fucking amazing!