de vis

Cand lumina de afara patrunde incet in camera, cand fosnetul copacilor se amesteca un pic cu zgomotul strazii, atunci dorm si totusi nu dorm, visez si totusi nu visez. Atunci am cele mai rele cosmaruri. Sau ganduri.

Nu stiu daca se mai intampla cuiva, nu stiu daca e normal sau daca sunt complet nebuna, dar iata ce mi se intampla.

De vreo doi ani, dimineata, numai dimineata, cand somnul nu mai e adanc, dar cred ca e inca somn pentru ca nu ma pot trezi si ridica din pat, pur si simplu, ma gandesc la cele mai urate lucruri posibile. Sunt prizoniera lor. Inainte sa ma trezesc eu, se trezesc la viata temerile, angoasele, imaginile pe care le indepartez ziua scuturandu-mi capul, schimband subiectul sau programul. Nu vi le pot impartasi pentru ca, no offence, dar nu prea va cunosc (pe toti) si, daca v-as spune, mi-as cere bani pe sedinta, ca psihologii.

Dar pot spune macar atat: sunt ganduri atat de neplacute incat pana la urma trebuie sa ma ridic din pat. E vorba de fix acele chestii pe care, cand sunt treaza, refuz sa le cred, sa le gandesc, sa le vizualizez. Rational, imi spun ca nu e o idee buna sa ma torturez. Dar ma tortureaza ele, totusi, cand sunt complet lipsita de aparare. Senzatia de nebunie temporara trece cand ma dezmeticesc si redevin stapana pe propria-mi minte. Pana in dimineata urmatoare.

S-a intamplat ca zilnic sa ma trezesc agitata, de parca tocmai evadasem dintr-o inchisoare de maxima securitate unde eram tinuta pe nedrept. eram atat de obosita. Ma trezeam zilnic imediat dupa rasarit… Acum sunt libera, ca sa zic asa. Nu m-am mai trezit demult astfel. Nu stiu de ce, nu am reusit sa inteleg mecanismul prin care gandurile negre vin sau pleaca din somnul meu. Totusi, o data am reusit sa scap de ele vorbind mult, mult, mult de tot despre ele. Le-am exorcizat. Cred. I am my worst enemy.