papan

Primul text pe care l-am scris pentru un material de televiziune a fost acum vreo 6-7 ani. Era despre un barbat care traia intr-o baraca de carton, intr-o parcare, alaturi de concubina sa si de fiica lor de 14 ani, nascuta si crescuta acolo.

Am mers la filmarea materialului ca sa cunosc mai bine personajul. Era octombrie sau noiembrie. Voiam sa prindem rasaritul ca sa aratam o zi obisnuita din viata lui., La rasarit, el se ducea sa care apa in galeti de la o cismea din apropiere, apoi se ducea sa caute de lucru in cartier. Spala parbrize, cara si orice altceva mai era in stare sa faca.

A fost innorat in dimineata aceea. Nu am vazut un rasarit ca lumea. Norii erau grosi, ploua marunt si rece, iar lumina facea lumea sa para alb-negru. Omul si-a vazut de treaba oricum, in ciuda dezamagirii noastre pentru ca nu puteam arata mai romantic povestea lui. De fapt, era prea romantic…

Eu am cam stat in picioarele echipei de filmare. Nu aveam nimic anume de facut, stateam si observam doar. Iar ceea ce am retinut din acea zi a fost faptul ca in baraca de carton de 2 metri patrati locuia, asa cum am scris mai sus, o fata de 14 ani. Fiica lui. O fata care avea nume doar pentru ca printii o strigau intr-un fel. Nu avea nici un act. Asa cum parintii ei nu aveau acte, nici buletine, nici certificat de casatorie.

Fata aceea, cu doar cativa ani mai mica decat mine, traia pe strada, la propriu. Nu mergea la scoala. Nu mersese niciodata. Cum ar fi putut sa se inscrie fara acte?! Ce acte, cand nu avea domiciliu? Si cum sa se duca la scoala fara haine? Fara carti? Fara caiete?

Nu avea nici macar apa. Ii aducea tatal ei de la cismea. Apa rece.

Mi-am sters lacrimi pe ascuns. M-am simtit vinovata pentru sansele mele. Pentru cartile mele, computerul meu, meditatiile mele. Fata aceea, m-am gandit atunci, e condamnata la o viata pe strada. Orice ar fi facut, nu ar fi reusit niciodata sa iasa din mizeria in care s-a nascut. Si nu pentru ca era alegerea ei. Era conditionata.

M-am gandit atunci la colega mea, Aurelia. Am fost colege doar in clasa intai, probabil nici nu ma mai stie, dar eu nu o voi uita niciodata. Era atat de saraca incat cred ca nici nu se spala prea des. Dar avea o uniforma si venea la scoala. Nu prea venea cu caiete, teme nici atat, dar venea. Aveam senzatia atunci ca ceea ce mie mi se parea normal, sa vorbesc intr-un fel cu colegii, cu invatatoarea, sa ridic mana si sa ma cert cand credeam de cuviinta, ei i se parea dificil. Cum ar veni, ei ii venea greu sa fie in aceeasi lume cu noi.

De 8 martie ei nu a avut cine sa ii puna in mana un buchet de flori pentru “doamna” si a aparut cu… o floare. Eran un trandafir cam vestejit. Invatatoarea nu l-a primit. A umilit-o chiar: “Crezi ca eu pot sa accept asa ceva? De unde l-ai furat? Dintr-o gradina, in drum spre scoala?!”

Imi aduc aminte ca mi s-a parut atat de urat ce s-a intamplat ca imi era si mie rusine desi eu nu aveam nici o treaba cu floarea ei, nu o rupsesem de pe strada si nici nu intelegeam care era problema daca era intr-adevar furata.

In clasa a doua Aurelia nu a mai venit la scoala. Atunci ma gandeam ca biata de ea a scapat de un calvar. Fiecare zi la scoala pentru ea era o umilinta si imi imaginam ca era mai bine sa stea acasa. Acum ma intreb ce a facut fata care a terminat numai o clasa.

Si ma gandeam la Papan. Detinutul care a jucat in “Eu cand vreau sa fluier, fluier” si care a fost arestat din nou pentru furt dupa numai cateva luni de libertate. Un analfabet care traia in “Groapa”, un cartier de saraci din spatele blocurilor din Piata Alba Iulia. Un tanar de 20 de ani, cu o fetita de 3 ani. Florin Serban a scris despre el aici. Va recomand sa cititi, pe mine m-a impresionat textul.

Multi oameni spun ca el a avut de ales si a ales sa fure. Ba chiar a ales sa fure din nou.

Dar are de ales cu adevarat un om caruia ii dicteaza numai instinctul de supravietuire?

Eu, imi pot imagina doar, daca as fi crescuta pe strada, fara sa invat carte, invatata doar ca orice as face, oricat as munci (de fapt, ce sa muncesc daca sunt o fata de pe strada!? nici menajera nu ajungi daca esti o nespalata, nu? deci prostituatia poate fi singura chestie la care pot aspira…) niciodata nu imi voi depasi conditia, daca ar trebui sa pun mancare pe masa copilului meu, eu sunt sigura ca as fura. De fapt, as da si in cap. Nu as avea nici un Dumnezeu. Nu as avea nimic de pierdut.

Ce vreau sa spun e ca sunt de acord ca Papan, ca si altii care incalca legea, trebuia sa plateasca pentru fapta sa. Nu as vrea sa imi sparga nimeni locuinta, indiferent de motiv. Dar nu as zice ca oamenii ca el au furtul in sange. Mi se pare crud. Traim intr-o lume stramba. Cred ca mai degraba toti oamenii au supravietuirea in singe. Si… nu au de ales.