Poate suna ciudat, dar pe mine nu ma deranjeaza traficul. Imi place chiar. De cele mai multe ori stau relaxata in masina cand nu am unde sa inaintez. Pe drum am ocazia sa ma gandesc la ce vreau, nu trebuie sa ma concentrez (prea mult), nu ma uit la ceas (nu are nici un rost sa ma gandesc la timp daca nu pot oricum sa ma grabesc), nu ma cert cu nimeni, ascult muzica – e ca si cum timpul ar sta pe loc. Imi doresc de fapt sa se prelungeasca la nesfarsit asteptarea. Prea rar se intampla sa imi doresc sa ajung mai repede undeva. Eu nu ma grabesc aproape niciodata.
Perioada in care stau in masina bara la bara cu masini conduse de persoane grabite si mai nervoase decat mine este chiulul un pic motivat de care mi-e atat de dor. E ca atunci cand, acum o mie de ani, din cauza ninsorii se prelungea vacanta de iarna cu o saptamana. Sau cand, din cauza altor treburi, profesoara mea de engleza nu mai ajungea la meditatii (cum se intampla intr-o anumita zi a saptamanii la ora 4), iar eu topaiam de fericire pentru ca “nu mai fac engleza!”
“Am fost prins in trafic” este pentru oamenii mari o noua varianta a scuzei inocente de tip “j’ai oublie mon cahier a la maison” / “the dog ate my homework” / “n-am stiut ca am avut tema”. Si ce bine e ca din cand in cand sa evadam din circuitul responsabilitatilor, blocati intre promisiuni, suspendati intre decizii.
