pana la sfarsitul plimbarii

Cand am aflat prin ce situatie grea trece I-dana, m-am intristat foarte tare. Nu o cunosc, am intalnit-o doar de cateva ori si abia daca am schimbat doua vorbe. Insa povestea ei m-a tulburat pentru ca, pe 1 mai, cand mi-am spart capul dupa ce am cazut de pe cal, ma intrebam si eu cum voi trai daca in urma traumatismului voi ramane oarba, muta, paralizata sau cu orice alt fel de handicap.

Nu am crezut ca o sa mor sau nu imi pasa daca as fi murit, dar, in timp ce imi curgeau valuri de sange din cap ma intrebam ce voi face daca ma voi simti prizoniera in propriul meu corp, ma  intrebam cum o fi sa fii in coma (daca auzi, simti si nu poti reactiona sau daca visezi la nesfarsit).

Recunosc ca singura alinare in acea situatie era ca langa mine se afla una din cele mai apropiate prietene, S. mi-e ca o sora,  si… l-am sunat pe fostul meu prieten (pe care inca il iubeam, de fapt plecasem la munte ca sa uit… asa e viata – ironica) pentru ca la cei dragi te gandesti cand treci prin asa ceva. Nu a raspuns, insa Patric a venit cu masina si m-a recuperat de la Brasov.

In fine, speranta mea legata de I-dana si orice alta persoana care trece prin asemenea probleme este sa aiba alaturi persoane care usureaza trecerea de la o stare la alta. Pierderea, desi dureroasa, e doar o tranzitie de la o stare la alta si important e sa nu fii singur nici pe podul dintre stari, nici la capetele lui.