Pe cat de cliseu este, pe atat e de adevarat ca purtam cu noi imagini vii atemporale.
Imi amintesc de profesorii mei de acum 10 ani perfect. Profesoara mea de geografie prea exigenta (mi-era chiar frica de ea!), profesoara de istorie cu parul roscat, diriginta de matematica si caciula ei de blana pe care o purta zilnic, zilnic din octombrie pana in martie in fiecare an. Vor avea intotdeauna varsta a doua pentru mine, chiar si peste 5o de ani.
Si, oricat de dureros ar fi sa ma gandesc la asta, un bun prieten de-al meu a murit cand avea 23 de ani si, desi am eu acum 23 si el ar fi avut acum 29, el va avea pentru totdeauna 23 de ani in gandul meu. Si de-aia cred ca eu am cea mai frumoasa varsta din lume, ca e un prag psihologic. Eh, doare cam rau. Dar el nu va imbatrani niciodata pentru mine, va ramane mereu tanar, foarte vesel, in prag de licenta si de plecat in SUA.
Si mai e nemuritor un baiat de 17 ani de care am fost indragostita acum 9 ani si despre care nu mai stiu nimic. Dar mi-l amintesc perfect, stiu si cum ii mirosea parul si cum ii suna rasul. Acum el are 26 de ani, dar cui ii pasa?
Si colega mea de banca din liceu, stiu ca citesti asta, Rale, plecata peste mari si tari, va fi mereu o eleva varza la matematica, chiar daca intre timp ne-am maturizat amandoua. Nu va depasi 17 ani pentru mine niciodata in ochii mei.
Si eu sunt nemuritoare, se pare. Cineva care ma stie de cand aveam 13 ani mi-a zis azi ca voi ramane intoteauna “teh little girl“, chiar daca am acum cu 10 ani mai mult. Si asta mi s-a parut dragut de tot (desi nu as vrea sa raman in amintirea oamenilor ca o pubera cu acnee, nesigura pe ea si amorezata de un baiat mai mare! sau poate ca vreau…).
Intrebarea este: ii influentam pe cei pe care ii avem vii si tineri in minte daca ii pastram asa pentru totdeauna cu noi? Stiu ei oare cat de mult zambesc in amintirile noastre?
15 Comments
Răzvan
03/06/2007 at 1:47 AMCineva mi-a zis azi ca care ma stie de cand aveam
Andreea,
să-ţi fie ruşine.
otrava
03/06/2007 at 3:18 AMsunt sigur de asta. tata e langa mine tot timpul cu toate ca de 2 ani nu mai poate sa fie fizic. rad cu el, il intreb ce sa fac, merg cu el peste tot
Monica
03/06/2007 at 6:19 AMHaide, Razvan, fara rautati, ca de data asta e o scapare…
Jokerbla
03/06/2007 at 8:30 AMFrumos, cred ca asa e.. intradevar ii influentam.
Si eu am aceleasi tipuri de amintiri, si nu doar in legatura cu scoala fireste.
Si bine spus ca “pt mine vor avea aceasi varsta”
Liana
03/06/2007 at 10:01 AMCe amintiri… ale noastre chiar sunt ingropate rau in negura vremii dar cel putin pentru mine sunt foarte proaspete. Se spune ca ochii unei persoane nu imbatranesc niciodata. Si asa este! In amintirile noastre. Iar tu cu siguranta vei ramane mereu pentru mine colega care scria la revista scolii:) Pana la urma nimic nu se schimba.
mihai peticila
03/06/2007 at 11:00 AMAmintirile fac parte din noi. Asa cum o furnica nu poate exista fara suratele ei, cam asa si noi – nu putem trai fara de memoriile musuroiului. Fara firimiturile din trecutul nostru.
Da, Andreea. Ii innobilam pe cei din ganduri Cum asta? Pai e destul de simplu. De cate ori plecam hai-hui de-acasa, cu gandul fireste, in drumul nostru se-astern figuri si fapte, chipuri si vorbe. Mai mult sau mai putin dragi noua, fiecare a avut ceva de zis sau de facut, iar noi, noi am memorat asta. Involuntar si inocent, sufletul scoate, din cand in cand de la naftalina, cate o icoana! Un prieten, un prof sau cate un coleg. Cu totii sunt atasati la un gand, la un crampei de nazbatie, la o aruncatura a imaginatiei noastre.
Zambim si parca ne râde sufletul! Iar asta e cea mai frumoasa atingere pe care o poti darui cuiva vreodată: un gand bun şi sincer!
malina
03/06/2007 at 4:26 PMas zice ca oamenii pe care i-am intalnit pana acum sint ca niste mici caramizi, cu care ne construim eu-l nostru de acum. e ca si cum fiecare, cu bune si rele, ar fi o secventa dintr-un nou adn pe care il acumulam in noi cu fiecare personaj care ne marcheaza viata. da, ei sint nemuritori, pt ca ii surprindem in adn-ul nostru intr-o ipostaza eterna, asa si numai asa au intrat in viata noastra.
si cred ca si noi ii influentam, pt ca si noi sintem o secventa din adn-ul lor, unde ne pastreaza la fel, cu o “figura” perfecta.
Andrei
03/06/2007 at 5:47 PMHmm… Si eu aveam o profesoara de matematica cu caciula de blana alba (la scoala generala 117).
Ralu Teohari
03/06/2007 at 6:22 PMTu vei fi intotdeauna pentru mine fata descurcareata si vorbareata! By the way, nu cred ca ti-am multumit vreodata pt toate temele de la mate, asa ca: merci! Si sa stii ca inca sunt varza la mate 🙂
Esti intotdeauna in gandurile mele. Bisous sucrés!
andressa
03/06/2007 at 6:29 PMRale,
sa stii ca nu doar varza la matematica ai ramas pentru mine. Ci si pustoaica de 17 ani care facea multe gafe (scaunul la fizica si ochelarii disparuti) si ma facea sa rad cu lacrimi. Miss u.
Barbu
04/06/2007 at 1:12 AMExperienta personala: sunt doua feluri de oameni – cei gelosi pe propriile amintiri, care te resping/plac dupa 5-7 ani in functie de cine si cum erai atunci. Genul asta de oameni, cred eu, au amintiri foarte placute legate de perioada de atunci si vor intr-un fel sa inghete imaginea timpului in loc, cu parti bune si parti rele.
A doua categorie sunt cei care tocmai ca vor sa te (re-)cunoasca dupa tzanshpe ani probabil pentru ca exista o bucurie a schimbarii (nu zic ‘evolutie’ ca e un termen cu conotatii calitative). Probabil ca oamenii astia sunt mai present- si forward-looking. Pentru ei cine esti acum este mai important pentru ca poti reprezenta ceva pentru ei (ex. networking, prietenie, etc.)
Am incercat sa evit o clasificare pe criterii buni-rai; tare mi-e ca, asa cum i-am descris eu, prima categorie par rigizi, iar a doua superficiali. La fel de bine insa prima categorie sunt romanticii, iar a doua optimistii 🙂
Paula
04/06/2007 at 10:17 AMCred ca oamenii ramin nemuritori in gindurile si inimile noastre prin ceea ce ii defineste mai bine. Nu vreau sa dezamagesc, dar amintirile despre cunoscuti se estompeaza in timp. Viata trece peste noi cu de toate si sterge putin cite putin si ceea ce credeam noi ca nu vom uita niciodata. Detaliile se diminueaza si ramine doar a frintura, o idee, un gind. Asteapta si-ai sa vezi! 🙂
haha
04/06/2007 at 8:07 PMCopilul facea 19 ani acum luna asta pe 8, DAR E MORT! Poate vrei tu sa ii duci tort si sa ii sufli in lumanari, dar nu alea de pe tort si de pe mormant. SADICO!!!asa ca stai tu in banca ta, adica jos si nu mai iti da tu cu parerea, pentru ca nici parerea ta nu valoreaza mai mult decat a lui Mihai de la HIQ.
tara
04/06/2007 at 8:19 PMm-am emotionat citind despre prietenul tau 🙁 altfel, foarte frumoase ganduri mi-ai adus….ta-tah,all,i’m taking a stroll down on memory lane now.
p.s. adorabil acel the scris teh, te rog sa nu-l corectezi, da autenticitate entry-ului 🙂
koma
08/06/2007 at 2:11 AMcred ca toti avem amintiri mult mai puternice din varsta gimnaziului despre profesori. e varsta aia…
cat despre 13+10… ai grija cum te uiti la filmul “The number 23″…