Si pentru cei care gusta astfel de incurcaturi ale vietii sau, altfel spus, comedii romantice, va invit sa vedeti filmul “When in Rome“.

Si daca spun “va invit“, inseamna ca n-ar trebui sa platiti biletul, nu? Pai, da! Fac cinste cu 4 invitatii (2 invitatii de cate 2 persoane, desigur, ca la un astfel de film trebuie sa iei pe cineva de mana dupa ce termin popcornul!) celor care lasa cele mai interesante comentarii la acest post, legate de filmul “When in Rome”.

Una din invitatii va fi data saptamana aceasta, pentru un comentariu de pana in 27 aprilie, iar cealalta va fi data pentru un comengtariu din perioada 28 aprilie-5 mai.

Vizitati pentru mai multe detalii site-ul Fantana Dragostei. Acolo veti gasi si mai multe informatii despre concurs, dar si distributia si sinopsisul filmului.

Ceva foarte dragut pe site e o lista de superstitii in dragoste trimise de utilizatori. (Si eu credeam ca nu sunt superstitioasa, dar de cate ori n-am rupt codita marului prin rasucire…!)

In plus, romanticii pot castiga bilete la film pe fantanadragostei.ro: trebuie doar sa invite pe cineva (special ) la film folosind jucaria din dreapta paginii. Iar cei care vor cumpara bilete la film, pot introduce detaliile pe site impreuna cu impresia despre film pentru a castiga o cina romantica (din cele 10 cine romantice disponibile)

Premiera “When in Rome” este pe 23 aprilie, la urmatoarele cinematografe: Cinema City Cotroceni Bucuresti, Movieplex Plaza Bucuresti, Cityplex Bucuresti, Cinema City Iasi, Cinema City Bacau, Cinema City Cluj, Cinema City Timisoara, Cinema City Pitesti, Light Cinema Bucuresti, Starplex Bucuresti, Odeon Cluj, Cityplex Constanta. Amor la Roma este distribuit in Romania de Forum Film.

Asadar, daca vreti sa aveti noroc si sa castigati invitatiile, aruncati un banut in fantana din bannerul meu din dreapta. Cine stie, poate va functiona!

UPDATE: Prima invitatie dubla merge la… Andrutza! Andrutza, ti-am trimis un email. Vizionare placuta!

Multumesc pentru ca comentarii. Pana pe 5 mai alegem inca un castigator pentru o invitatie. Asa ca daca mai aveti de impartasit asteptari despre film sau alte ganduri, write away!

UPDATE 2: A doua invitatie dubla a mers la madalina, cea care a lasat cometariul pe 29 Aprilie 2010 la ora 4:02 pm. Multumesc!

© 2010 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Uneori e nevoie să faci mai multe cheesecakes până îți iese unul exact așa cum îți dorești. Unora le iese din prima. Just! Sau poate pentru că nu au încercat mai multe rețete, trăiesc toată viața cu impresia că au reușit să facă cheesecake-ul ideal. Deși poate ei au făcut o pască, nu un cheesecake, sau au făcut unul cu altceva în loc de cremă de brânză și ajung să creadă e o prăjitură foarte overrated și că de fapt într-o relație contează doar respectul reciproc. You get the picture.

Eu am făcut patru cheesecakes pănă mi-a ieșit unul cu adevărat bun (putting all metophores aside now…). Arăta ca un cheesecake, mirosea ca un cheesecake și avea gust de cheesecake – adică vanilat, ușor și bun. Până am ajuns la gustul perfect, am încercat diverse rețete găsite pe net pe care le-am evaluat după ingrediente și comentarii și… m-au dezamagit. Sau poate eu le-am dezamăgit pe ele cu neîndemânarea-mi proverbială. N-am avut răbdare cu ele, am uitat să pun ceva esențial (puțina dragoste, poate, vorba lui knorr), am înlocuit crema de brânză cu ricotta, într-un exces de creatitiviate, sau m-am jucat de-a bucătăreasa, fără vreo intenție reală de a face ceva bun, pentru că așa aveam chef și uneori girls just wanna have fun, mă rog. concluzia este că am sfeclit-o.

Pentru al patrulea am adunat toate informațiile din încercările nereușite, mă maturizasem! Am căutat rețete mai atent, am măsurat cu precizie ingredientele și, deja știind cât de dulce îmi place și câtă vanilie se cere, am reușit o capodoperă culinară! (Pe care Țestosul a savurat-o cât ai zice cheese.)

Sigur că ar fi de dorit să îți iasă din prima figura. Să nu mai pierzi timpul și să te bucuri de binefacerile gustului delicios de cheesecake de la începutul pănă la sfârșitul vieții tale de gurmand. Dar ai putea să mesteci liniștit la același cheesecake toată viața fără să te întrebi dacă e the one sau doar the only one? Nu te-ai întreba dacă undeva într-un frigider, cine-știe al cui, te așteaptă numai pe tine your true cheesecake? Nu te-ai uita în farfuria altuia la French Bakery întrebându-te dacă nu cumva aia are gustul care te-ar face cu adevărat fericit și nu te satură doar, ca prăjitura făcută din prima rețetă găsită?

În altă ordine de idei, mi s-a făcut poftă de cheesecake.

© 2010 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Îți primești papucii când ți-e lumea mai dragă, când ai fi făcut orice ca să rezolvi problemele. Nu știi cu ce ai greșit sau știi foarte bine că nu ai greșit cu nimic. Asta e situația.

”Is it something I did?”

”Can’t we work this out?”

”Let’s give it another try…”

Și nici nu poți fi furios, nu te părăsește pentru altcineva, o persoană mai bună, mai tânără, mai frumoasă, mai dispusă la compromisuri… Cineva pe care poți urî pentru că s-a insinuat între voi, te-a săpat făcând pe nevinovata, clipind seducător din gene la fiecare greșeală a ta.

Nu. Pur și simplu te părăsește pe tine. Nu mai are nevoie de tine.

E umilitor. Trebuie să-ți strângi lucrurile și să pleci. Cât mai repede, dacă se poate. Și fără să faci o scenă.

Nimic din ce spui nu va schimba lucrurile. Poți să te rogi, să implori, să explici ce simți tu și câte nevoie ai de relația voastră.

Hotărârea a fost luată. Fără tine. Despărțirile și concedierile sunt decizii unilaterale. Nu e ca la cuplare sau angajare, când e nevoie de consens.

Și exact ca într-o despărțire, la disponibilizare nu știi dacă te simți înfrânt și disperat pentru că din viața ta dispare ceea ce te făcea cu adevărat fericit sau dacă te obișnuiseși cu viața ta atât de mult încât nu ți-o poți imagina altfel.

Prietenii te încurajează, fac haz de necaz și își spun că ai ocazia să o iei de la capăt, să îți urmezi în sfârșit visul, vis de care uitaseși demult, prins în rutina zilnică, vis amânat de învălmășala deadline-urilor.

Numai că ai orgoliul rănit, îți iei lucrurile și pleci spre alte zări șchiopătând ca un cățel lovit din senin de o mașină. Ești speriat, schelălăi, te doare și fugi să-ți cauți un adăpost ca să-ți lingi rănile.

Exact ca după o despărțire, disponibilizarea te face să te simți singur într-o junglă.  Nu știi de unde să începi. Ai avea nevoie de ceva, orice să te țină ocupat ca să nu aluneci pe o pantă a autocompătimirii. Dar nici să te arunci în prima chestie care apare nu e bine. La fel cum nu ești gata să-ți iei un alt angajament.

Lumea întreagă îți pare ca o altă planetă. Lucrurile s-au schimbat mult de când mergeai tu la întâlniri și la interviuri. Te simți depășit, nu-ți poți imagina cum cineva te-ar vrea pe tine când pe piață sunt acum alții mai tineri, mai cool.

Cum să îți urmezi visul când tocmai ți-ai luat un șut în dos de la cel în care îți puseseși toată încrederea? Dimpotrivă. Acum ești mai dispus ca oricând să faci compromisuri de dragul stabilității. Ai vrea să știi, în primul rând, că nu te vei mai simți umilit, părăsit, confuz. În starea asta vei analiza ofertele pe care le vei găsi.

Tot ceea ce e aproape de visul tău va suna ”prea bine ca să fie adevărat”, vei revedea scena în care ți se spune ferm, dar cu milă: ”it’s not you, it’s me”. Și orice s-ar întâmpla, nu vrei să mai treci prin asta.

Cu încrederea la pământ și disperat să ai ceva acolo, accepți să fii un fuck-buddy. Ești în stare să accepți condiții mai proaste, un birou minuscul, de trecere, bani mai puțini și să faci și cafea pentru șeful. Orice îți pare acceptabil pus în balanță cu riscul de a fi lăsat din nou pe drumuri.

Criza asta e o curvă. Fucks us all up.

© 2010 Andressa. Toate drepturile rezervate.

De fapt întotdeauna ai impresia că iubești pe cineva după puțin timp, când încă nu-l cunoști pe om cu adevărat, când ai impresia că zâmbește mereu, glumește mereu, e adorabil mereu.

Abia după o oboseală cruntă, o boală nasoală, primele crize de nervi te lămurești cât îți e de simpatic omul de fapt. [De-aia eu i-am spus Țestosului că dacă am trecut peste certurile de anul trecut, înseamnă că putem trece peste orice! Dar tot eu spun și că dacă ne-am apuca să construim o casă împreună, ca la Grand Designs, ne-am despărți înainte să punem fundația! ]

Și de-asta cu unii oameni îți vine să spui că ești obosit, că te doare ceva, că ceva te scoate din minți. Pentru că simți cât poți să te întinzi, poți să fii tu însuți fără să fii taxat. Cu alții trebuie să-ți păstrezi întotdeauna machiajul, mănușile, zâmbetul.

Eu însămi am fost iubită pe jumătate, dacă pot să spun așa, și m-am simțiti și neîntreagă din cauza asta. Când încercam să păstrez aparențele mă simțeam ca o impostoare și nimic nu mă făcea fericită cu adevărat, nu trecea nimic de masca pe care o purtam.

Acum însă, friguroasă și infectă, isterică și obosită cum sunt, sunt eu. Și sunt foarte fericită!

Nasol de cel care trebuie să mă suporte!

© 2010 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Mondenele Moni Columbeanu, Andreea Banică, Gina Pistol și Lorena Trică au spus toate, într-un cor: ”așa-s bărbații!” (De fapt, așa sunt unii oameni!)

Li se duc soții, respectiv iubitul pe la altele și ele zic: ”bine că seara vine tot la mine” sau, și mai tare, ”bine că nu mă bate și nu mă înjură” (Bănică și Trică au zis-o).

Pe acest principiu, să ne bucurăm de lumea superbă în care trăim! E plină de bărbați perfecți. Mulți nu te scuipă, nu te bat, nu te înjură și dacă numai asta îți dorești de la viață, ești o norocoasă.

Că la o adică, nu poți să te superi că vânzătoarele nu-ți dau bună ziua, nu-ți zâmbesc, zi mersi că nu te înjură de mamă! Nu te poți enerva pentru că băieții de cartier te fluieră pe stradă sau îți mai lipesc și o labă pe o fesă: ”ce bucățică…”, bine că nu te violează, soro! Și ce mai contează și dacă fură ministrul cutare, bine că nu avem un nou Holocaust!

Cu așteptările în vine, totul ar trebui să te facă fericit. Vai, a tras apa! Ce băiat bun, Trică al meu! Iri, ai plătit lumina, ce minunat ești! Lucian, ai fost doar 3 ore la masaj erotic, știam eu că mă iubești.

Orice lucru de bun simț devine un cadou neprețuit.

Știți, pe mine mă doare la bască de fapt ce vor de la barbații lor femeile alea, la urma urmei, ce vor de la viață în general mă enervează mai tare, numai că ascultă și altele enormitățile lor și după aia organizăm strângeri de fonduri pentru femei abuzate. Învățăm pe toată lumea că ”măcar aduce bani acasă”, ”măcar nu mă bate”, ”măcar nu dă în copil”.

Măcar tăceți, în pana mea, dacă nu vă duce mintea!

Mentalitate de ”viața satului” la primadonele showbiz-ului românesc. Treziți-vă, fetelor! Doar pentru că luați bani de la ei, nu înseamnă că pot face ce vor. Sau, mă rog, fiecare doarme după cum și-a întins plapuma, nu?

© 2010 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Vine asa. Pe la vreo 5 ani, toti oamenii sunt mari. Pe la vreo 10 ani, aia de 25 de ani sunt adulti. Pe la vreo 17, aia de 30 sunt batrani. Pe la vreo 25 de ani, aia de 40 de ani sunt batrani si apoi vine o varsta la care spui ca Ion Dolanescu a murit tanar. (Adevarul e ca avea doar 65 de ani! )

Dupa acest sistem, se pare ca aveam pana in 20 cand am spus ca dupa 30 de ani nu mai simti decat proteza si pasiunea te copleseste cand vorbeste Mircea Radu (“ce frumos e, maica!”). Adevarul e ca aveam mai mult. Daca acum am 25 de ani, as zice ca pe la 21, 22 de ani am spus tampenia aia, iar asta e amuzant si uimitor in acelasi timp, pentru ca arata ca la 21 de ani ma simteam ca la 16 si ca nu imi dadeam seama ca, desi ma credeam nemuritoare, dupa propria mea definitie mai aveam doar cativa ani de indragostire dupa care urma sa ma roada dorul de Mircea Radu.

Am spus idiotenia cu pricina uitandu-ma la imagini de la a doua casatorie a nu stiu carui bogatan trecut de prima tinerete, ajuns la varsta la care mai toti bogatanii se recasatoresc si fac copii cu noua nevasta, mai tanara si mai fertila ca fosta. Si cum ma uitam eu asa la cei doi miri cam trecuti si foarte emotionati, am spus extrem de sincer: “De ce s-au casatorit? Ea are 34, el are 40, deci indragostiti clar nu sunt… ”

Mi-au zis mie mai multi ca de fapt nu-i chiar asa si ca o sa vad si eu pe pielea mea zbarcita ca o sa mai am sentimente si cand ma apropii de menopauza, dar ce voiam eu sa spun era altceva.

Eu cred ca indragostirea adevarata, aia pe care o asociez eu cu varste fragede, cere inocenta, inconstienta, necunostinta de cauza si curaj. Sigur, exista mai multe feluri de a iubi, dar eu vorbesc de iubirea acidulata, efervescenta, nu de aia vascoasa si dulce.

Cat de tare poti cadea in dragoste, ca-mi place expresia “fall in love”, cazi, te izbesti, te lovesti, iti rupi ceva in procesul indragostirii, deci cat de tare te poti indragosti cand prin vene nu mai circula bulele care te faceau candva sa canti de fericire si sa te crezi nemuritor? Si nu-mi spuneti ca nu se trezeste sangele ca o bere, nu se duc bulele cu timpul, pentru ca pana si eu simt la 25 de ani ca lucrurile au capatat limite, ca stiu multe si ma astept la multe, deci clar peste 10-20 de ani voi fi si mai obisnuita cu rasaritul soarelui si cremele antirid astfel incat n-o sa mai cred in finaluri fericite la tot pasul. Dimpotriva.

Devenim cu timpul cinici, plictisitori, materni / paterni. Moare copilul din noi. Ceea ce e un lucru bun, sa fim seriosi, numai copiii care prezinta moda sunt mai ingrozitori decat adultii care se cred copii. (pe larg despre asta intr-un post viitor) Femeile care poarta adidasi tot timpul sau rochii transparente si parul pana la talie la 40 de ani sunt la fel de naspa ca tipii de 40 de ani care isi plimba burta pe-o motocicleta, cu parul rar si lung in vant, crezand ca sunt sexy. Get over yourselves. Speriati copiii!

Asadar, in apararea mea, as spune ca oamenii pe care acum ii consider batrani pentru ca am senzatia ca eu o sa am 25 de ani pentru totdeauna, se indragostesc, dar nu mai “cad in dragoste”. Sentimentele vor fi mereu ranite: magarii care nu mai sunau cand aveau 20 de ani, n-or sa sune nici la 45 de ani, cand te insala vezi negru in fata ochilor si la 25 si la 40, dar cred ca indragostirea nu mai e la fel – cu exceptia crizelor de la varsta a doua cand moartea tineretii te face sa divortezi, sa te imbraci colorat si sa te porti ca un putzoi de liceu. Dar aia e deja altceva, e disperare.

Nu stiu exact cand, dar e un moment la care incetezi sa mai crezi ca e totul roz. Despre asta vorbeam.

(abia astept sa vad ce o sa cred despre asta peste 10 ani. Poate o sa sterg postul  atunci. )) )

update: nu stiu daca am fost clara, ce voiam sa spun e ca eu cred ca am spus o mare prostie. Nu cred ca e o varsta la care ne pierdem capacitatea de a ne pierde capul. Cred insa ca unora le piere inocenta si curajul, la orice varsta se poate intampla asta, si asta poate echivala cu o indragostire vecina cu imprietenirea.

© 2010 Andressa. Toate drepturile rezervate.

In toate filmele, emisiunile pe care le vad si cartile pe care le citesc eu vad mereu acelasi lucru: oameni care se cearta.

Ca si cum as face testul Rorschach si as raspunde mereu: doi oameni care se cearta. Vad asta si acolo unde nu e decat un om, ma gandesc: “s-ar certa…”, sau acolo unde nu se cearta nimeni, ma gandesc: “se vor certa…”.

De unde si pana unde cautarea si regasirea conflictelor peste tot, habar nu am. Pana sa dau fuga la psiholog, va povestesc voua cam care-i miscarea.

De-a lungul vietii, nu m-am prea certat. Acasa, mama nu ma certa in vecii vecilor, eram un copil cuminte. La scoala, eram o eleva cuminte. Cu prietenele ma certam adesea, dar eram mici, certurile erau si mai mici si treceau intr-o clipita.

Cu Testosul insa ma cert. Ma cert de zici ca nu-i adevarat. El zice ca nu-i asa, ca mi se pare. O sa ma cert cu el pe tema asta1

Rar, ce-i drept, sar scantei. Vecinii cred ca pot confiraa asta! Ma enervez de imi iese fum pe nari, trantesc, imi vine sa il strang de gat, vad negru in fata ochilor. El nu zice nimic nici daca urlu: “Zi ceva!!” De fapt, asta ma enerveaza. Imi vine sa scot valiza, sa imi fac bagajele (unde sa ma duc, nu stiu), sa-i spun ca ma scoate din minti, dar ma abtin. Dupa cateva minute pulsul imi revine la normal.

Dupa o cearta de-asta, ca dupa o vizita la sauna, ma simt usurata, relaxata, fericita.

Anul trecut ne-am certat in drumul spre hotelul unde urma sa ne petrecem vacanta de 10 zile. Cred ca 9 ore am fost prin aeroporturi respectiv avioane si a trebuit sa ne certam in soapta, ca sa nu ne auda toata lumea. Imi venea sa atac o stewardeza ca sa provoc o aterizare fortata numai ca sa pot sa tip in voie! Ma si gandeam ca atunci cand aterizam ma voi urca in primul avion care ma duce inapoi. Multe ne-am spus, dar la sfarsit, cand ne recuperam bagajele la destinatie, eram zambareti si relaxati ca dupa o partida de sex!

Testosul zice ca toata lumea se cearta. Eu nu cred asta. Si mi-e frica de certuri.  Ma intreb ce s-ar intampla daca mi-as asculta demonii in momentele de furie?

De-asta ma fascineaza si invidiez cuplurile care nu se cearta niciodata. Cel putin asa pare din afara. De fapt, certurile lor sunt atat de rare, de linistite si de prietenoase incat nici nu le poti lua in serios.  “Bai, ce ma enerveaza cand faci asta”, “De parca tu nu faci la fel…”, “scuteste-ma” si cam atat.

Dar daca nu toti oamenii se cearta, cu siguranta toti oamenii se enerveaza. Si atunci: unde se duc nervii cand nu se duc intr-o cearta? PS: Vecinii vostri stiu cand va certati? Cat dureaza o cearta? Cum va impacati?
PPS: Mai am o singura lectie de dans. La ultima lectie, ca la serbare, Testosul a zis ca vine sa vada daca s-a lipit vreun pic de salsa de mine. Daca nu ma invinge tehnica, o sa pun si un filmulet cu mine la cursuri, sa vedeti si voi cum dansez dupa cateva lectii.

© 2010 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Pentru ca a abandonat dupa numai doua cursuri, la a treia intalnire cu Luis de la A Lo Cubano m-am dus singura si m-am cam simtit ca femeile care se apuca de dansuri ca sa slabeasca si/sau sa cunoasca pe cineva. Ceva ce speram sa nu simt niciodata, cel putin pana nu ma ingras serios!

Apoi am trecut la gandurile de tip: “Ce mare branza! Sunt cupluri care-si petrec si luna de miere separat pentru ca le plac lucruri diferite: unul la munte, celalalt la mare… cupluri care divorteaza repede insa!”

Noi facem totul impreuna oricum, sex, sport, cumparaturi, citim despre cruciade, mai ca ne insotim si la serviciu , asa ca nu-i un capat de tara daca dansez fara el, poate e chiar sanatos!  [ ] , dar ma intreb: cat de mult poti face de dragul celuilalt?

Foarte putin. Pe locul al doilea, dupa marele “oamenii nu se mai indragostesc dupa 30 de ani” (dar despre asta alta data), in topul celor mai tampite lucruri pe care le-am gandit vreodata este “dragostea te poate schimba”.

Nu numai ca e o prostie, dar duce si la moartea pasiunii sa te astepti ca lenesul sa devina sportiv, curvarul – fidel, carnivorul – vegetarian, mutulica – vorbaret. De dragul tau, cineva se va schimba poate pana la nivelul: “pana acum nu mancasem broccoli, nu stiam ca imi place”. Cam atat. Multumeste-te cu o leguma simpatica, mai mult de atat nu va descoperi in sufletul lui datorita tie.

Umbla legende cu femei care spun ca sotul lor fugea de casatorie ca de dracul, dar ca atunci cand le-a cunoscut pe ele, au scos un inel din nu-se-stie-unde si i l-au infipt pe deget inainte ca ele sa apuce sa zica: “Da!”. Dar noi stim ca numai in Mica Sirena exista “the kiss of true love”, o pupatura cu puteri miraculoase care transforma sarantoacele in printese, bestiile in printi si concubinajul in logodna urmata de o casnicie fericita pana la adanci batraneti.

In realitate, cercetatorii englezi inca mai lucreaza la gasirea adevaratului motiv care ii face pe unii sa-si iasa temporar din minti. Cert este ca pe termen lung, oamenii raman la fel.

Nu exista: “nu credeam in casatorie, dar pe tine abia astept sa te fac mireasa mea”, “eram obsedat de munca mea, dar de cand te-am cunoscut pe tine, munca a picat pe palnul al doilea”; “niciodata nu mi-au placut copiii, dar de cand te-am cunoscut abia astept sa facem vreo doi, trei ai nostri”; “eram un sedentar, dar tu mi-ai deschis pofta de aventura”; “eram un snob, dar acum gust lucrurile simple”.

Eu numesc asta “nebunie temporara”, nu “dragostea adevarata”. Suna bine, toti vrem sa credem ca ca suntem tsunami, ca zguduim, ca tulburam oameni pana la transformare, dar suntem doar pietricele aruncate intr-un lac. Facem unde mici, nici macar valuri, iar apoi apa revine cum era la inceput.

Pana la urma te ia de nevasta pentru ca asa suntem programati social si chiar si in timpul nuntii se gandeste ca e o prostie si ca nu va purta verigheta pentru ca il deranjeaza la deget, munca revine in primul plan sau a abandonat-o pentru ca a obosit, ii vor placea copiii altora, cand sunt cuminti si curati, dar in rest le va spune alor vostri sa taca si cand au doua luni, dupa doua excursii in care oricum a mers mai mult cu masina isi va aduce aminte ce comoda e canapeaua, va da o tura prin bazar si apoi va comanda de pe net varianta cea mai scumpa a ceea ce-si doreste pentru ca tot mai crede ca, da, calitatea costa. Si brandul e brand.

Asa suntem. Incapatanati, enervanti, ficsisti. It sucks to be human.

Ne declaram schimbati pe veci pentru ca ne place sa credem ca mai avem o sansa, sa vedem in oglinda o versiune imbunatatita a noastra, dar am batut in cuie ce vrem si ce nu vrem si e ca la magazinul Mango: chiar daca mai ai bonul, e imposibil sa schimbi ceva.

Dragostea adevarata e mai degraba acceptarea acestor defecte, pardon de cliseu. Atata timp cat crezi ca esti “fairy dust” in viata cuiva, vei fi dezamagit sa vezi dupa o vreme cum caleasca se transforma in dovleac. Nici o minune nu dureaza mai mult de 3 zile. Sau, ma rog, 3 luni. Oricum, infinit mai putin decat “forever”.

Am gresit. Stiam ca nu-i place sa danseze si totusi l-am rugat sa vina cu mine. Si-a calcat pe inima si m-a calcat pe picioare, dar tot a abandonat. De dragul meu a incercat, dar nu se putea ca de dragul meu sa ii placa ceva ce ii displace de cand lumea. Asa ca dansez singura si-mi place. Macar avem aceeasi idee despre vacanta perfecta.

© 2010 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Prima este ca acum 8 ani aveam un prieten care locuia in Rahova. Eu aveam 16 ani, iar el 20. Ne cunoscusem la mare, la Costinesti. Eu venisem pentru cateva zile cu o prietena, Ioana, si ii parazitam pe niste prieteni care venisera in tabara. Ne-am imprietenit cu un chelner pe nume Mircea la o terasa unde daduisem iama, satule fiind de a face economie (Doamne, cata branza topita am mancat in zilele alea!!). Seara am iesit cu el si niste amici de-ai lui. Asa l-am cunoscut pe el. Slab, saten si foarte timid. Am schinbat cateva vorbe cu el. Ne-am plimbat toata seara. M-a luat de mana. In seara aceea am aflat despre el ca avea si o sora, ca lucra la mare ca ajutor de bucatar ca sa aiba cazare si masa gratuite. Altfel nu si-ar fi permis sa stea la mare. (Si “Bucatarul” i-a ramas numele in gasca mea de prieteni.) Mi-a dat numarul lui de telefon. Dimineata, pe la 6, m-a condus la pensiunea unde locuiam.

Pe la pranz m-am dus la terasa unde lucra el si i-am trimis un biletel pe un servetel printr-un chelner. Mi-a raspuns. Cred ca mai am si acum acel servetel. Ii scrisesem “Mi-ai dat numarul gresit de telefon?!”:)) Il sunasem pe acel numar si un robot imi spusese ca abonatul nu exista. Mi-a rapsuns pe biletel cu numarul scris din nou si cu juramantul ca nu mintise. Intr-adevar, formasem eu gresit. )

Cand ne-am intors in Bucuresti am continuam sa ne vedem. Ma lua de la liceu si ne plimbam. Uneori mergeam la Sheriff’s si beam bere la halba. Cate una fiecare. Seara ma conducea acasa. Intr-o zi i-am spus ca as vrea sa stiu si eu unde locuieste. Stiam ca sta cu parintii si sora lui, dar unde? Nu voia sa imi arate. Hm.

Am memorat adresa de pe buletinul lui si intr-o zi am luat-o pe Ioana, prietena mea, cu mine si am zis: “Hai sa vedem unde sta!”. Am mers mult pe jos. Nu stiam unde exact e strada aceea, aflasem ca e in Rahova, atat. Am intrebat multi oameni pe strada unde e acea adresa si pana la urma am gasit-o. Era intr-o zona prafuita si urata, cum sunt majoritatea cartierelor din Bucuresti de fapt, cu foarte putine exceptii. Stiti episodul ala din Seinfeld cand Elaine se indragosteste de un tip si nu stia de ce e secretos tipul? Ca poate e un supererou care isi ascunde adevarata identitate? “The Strong Box” – Loved that episode! Si in final Elaine afla ca sigura superputere a lui era… lack of money? Cam asa si cu prietenul meu. Nu voia sa-mi arate unde statea pentru ca ii era cam jena. Bineinteles, m-am suparat pe el! I-am reprosat imediat ca ma crede superficiala. Ca isi inchipuie ca imi pasa unde locuieste sau cati bani are. I-a parut rau ca mi-a ascuns asta, asa a zis cel putin. (In fond, nici eu nu locuiam in Primaverii si nu aveam sofer!!)

In orice caz, misterul a disparut si am continuat sa ne vedem. Dupa sase luni insa ajunsesem sa ne certam din orice. Asa ca ne-am despartit. (Oricum, faptul ca eu aveam doar 16 ani si el 20 facea relatia dificila, daca ma intelegeti. Diferente de esteptari de la o relatie, sa zicem.)

A doua situatie legata de cartierul Rahova este dintr-o seara, cand eram intr-un club din Bucuresti. Ma durea ingrozitor un dinte (de altfel a doua zi aveam un abces cat Casa Poporului) si totusi nu plecam, dansam, beam bere. Si eu, ca fetele. Un tip imi dadea tarcoale. Am schimbat cateva vorbe cu el. Printre altele, am aflat ca locuia in Rahova. Recunosc, asta a fost bomboana pe coliva: semnul ca nu va putea fi nimic intre noi. ) Existau deja semne potrivnice noua: nu era genul meu (incercam insa sa ma conving ca judec prea repede situatia, ca poate faptul ca pare sa nu aiba umor e in regula… ), ma durea dintele de muream (nu voiam sa stau de vorba cu nimeni) si… in plus… locuiam in capete opuse ale orasului. It wasn’t meant to be! ))

Al treilea lucru care ma leaga de Rahova: acum locuiesc aici. Nu, nu aici mi-am cumparat apartamentul (acela e in Vatra Luminoasa, uite ca pana la urma m-am hotarat sa va spun, e foarte aproape de unde locuiam pana acum), ci aici locuieste prietenul meu. Si eu cu el. Si stau acum pe canapeaua noastra alba din sufragerie cu picioarele goale pe mocheta extrapufoasa, cu laptopul in brate si imi vine sa rad cand ma gandesc ca pana de curand acasa era un singur loc, iar acum sunt intre “acasa la noi”, “apartamentul meu” si “la mama”. (De fapt, pana azi n-as fi zis ca m-am mutat in mod oficial, dar cand am 7 perechi de pantofi aici, cand vad ca am ocupat jumatate din dulap si ca sunt trecuta la intretinere – cred ca e timpul sa spun ca sunt acasa.) Of, abia astept sa ne mutam in Vatra Luminoasa. Acolo avem loc de parcare, nu trebuie sa dam 5 ture de cartier sa lasam masina undeva (si apoi sa o si gasim zgariata!). Pana atunci, totusi si cartierul asta este minunat.

Sunt extrem de cheesy, stiu. Dar sunt asa de fericitaaaaa! Si luni o sa fiu si mai si – in sfarsit semnez contractul de vanzare-cumparare si incep operatiunea Marea Amenajare. Pana atunci insa, in weekend, cred ca dam o fuga pana la mare. Iupiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

© 2010 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Si aseara asa m-a apucat un ras de “ce ridicola sunt” pentru ca ma cred intr-o telenovela cu final, evident, fericit si ma tot port ca si cum ar fi o problema de timp sa se intample lucrurile asa cum vreau eu si, desi in filme ei raman impreuna, asta presupune ca si el sa fie in telenovela mea. Dar el e evident din alt film. Gubai. The End.

M-a sunat C. si i-am spus ca citesc. A zis ca i-ar placea sa-i povestesc azi cartea, asa ca, desi mai aveam cateva sute de pagini, am reusit sa o termin de citit. Ma-ntreb cum o sa o povestesc pentru ca e asa de complicata… Cred ca mergem la Ikea, eu vreau sa ma uit la mobila si e numai bine sa ma duc cu C. – pe acolo sunt doar cupluri si daca nu iau si eu un reprezentant al sexului batos cu mine, va voi simti ca un klingonian pe planeta romulanilor.

V-am zis ca tin regim? Tin regim pentru sistemul imunitar pentru ca sunt intr-un tratament complex si se pare ca regimul alimentar ajuta. Mananc fructe si legume crude, beau doar apa plata, limonada (neindulcita) si ceaiuri (neindulcite). Cereale integrale cu lapte degresat. Mananc si fainoase (cam o data pe saptamana), peste si, cat mai rar, pui. Am si slabit, desigur. Am iar vreo 47kg.

Ma scuzati, acum ma duc sa mananc un mar si sa mai citesc ceva. Duca-se tot ce ne face rau.

© 2010 Andressa. Toate drepturile rezervate.