Andressa » Personale

despartiri de prieteni

andressa — Wed, 01 Feb 2012 11:29:17 +0000

Acum simt ca prietenii sunt ca rudele: fie buni, fie rai, cu ei trebuie sa defilez. Ma enerveaza uneori, ne mai si certam, uneori nu-i inteleg deloc, dar ii iubesc, sunt ai mei si orice ar face ma simt legata pe viata de ei. Nu am gandit intotdeauna asa insa.

In adolescenta, am rupt complet legatura cu unii oameni, desi ne stiam de ani buni, trecusem prin multe si ne legau mult mai multe lucruri decat ne desparteau. Dar am considerat ca anumite lucruri nu pot fi trecute cu vederea. “Bai, cine spune asa ceva, nu poate fi prietenul meu.” Sau… “Daca nu ma ajuti cand am o problema, inseamna ca eu sunt fraiera ca te consider prieten.” Nu acceptam ca cineva sa ma dezamageasca. Si uite asa, am incetat sa ma vad si sa sun persoane care au incetat la randul lor sa ma caute. Imi pare sincer rau, mi-e dor de cei carora le-am spus demult “Nu vreau sa te mai vad niciodata” si m-am tinut de cuvant. Aveam pretentii prea mari de la ei. Si cred ca acea karma negativa ma va urmari mereu.

Nu stiu de ce, dar cu mintea de acum, accept dezamagirile ca pe ceva foarte firesc. Nu ma mai astept ma nimeni sa se ridice la nivelul dorintelor mele. Intr-un fel, cred ca asta e iubire. Sa-i accepti pe oameni asa cum sunt, iar majoritatea suntem si lasi, si enervanti, si foarte egoisti. M-as simti foarte singura daca as continua sa pedepsesc oamenii care imi intorc spatele cand mi-e lumea mai draga. Prefer sa ma gandesc de cate ori m-au ajutat, decat sa pun pe hartie prostiile pe care le-au facut. Iert orice, desi stiu ca, la o adica, putini din cei pe care ii iert imi sunt prieteni pana la cer si inapoi. Adica nu stiu cati dintre ei imi permit si mie sa fiu altfel decat isi doresc ei sa fiu.

Exista o intreaga cultura creata in jurul conceptului de despartire de iubiti, dar nu vorbim deloc despre despartirile de prieteni. Totusi, exista relatii romantice care tin 3 luni sau 3 ani (si vorbim despre ele de 3 ori mai mult de atat) si prietenii care tin cat o viata de om. Cred ca ar trebui sa le pretuim mai mult si sa le dedicam mai mut timp in discutiile noastre.

Cred ca singurele persoane de la care imi permit sa mai am pretentii sunt in acest moment mama mea si Testosul meu. Mi-ar parea foarte rau ca nici ei sa nu fie asa cum imi doresc eu.

nimeni

andressa — Mon, 30 Jan 2012 12:57:11 +0000

Nu prea mai imi vine sa scriu despre nimic zilele astea. Nu vreau sa exagerez, nu vreau sa ajung patetica, dar chiar ma simt mai saraca fara mamaie. E o chestie extrem de egoista. Nu o vedeam atat de des pe cat ar fi trebuit in ultimii ani, dar faptul ca era acolo cineva cu care ma simteam atat de conectata era o un sentiment extrem de prezent. Imi dau seama in aceste momente ce singuri suntem pentru ca se imputineaza oamenii care ar face orice pentru noi.

mamaie

andressa — Tue, 24 Jan 2012 08:49:25 +0000

Dupa ce a crescut 2 copii, 3 nepoti si a ajutat cu cresterea unui stranepot, mamaia mea s-a dus si ne-a lasat foarte tristi. Zi de zi, de cand o stiu, ea a facut ceva: a muncit, ne-a facut mancare, curat, educatie, ne-a dus si adus de la scoala, ne-a vizitat, ne-a plimbat catelul, ne-a certat, ne-a platit facturi, ne-a rezolvat toate problemele, ba chiar a stat la coada ca sa prinda o anumita ora pentru o cununie civila a cuiva din familie. Si ne-a facut mereu cadouri. Chiar si acum, cand noi, nepotii ei, avem aproape 30 de ani, primeam de la ea ceva de Craciun sau in ziua de nastere.

Ea pana in ultima zi a spus ca omul trebuie sa faca ceva, nu sa stea pur si simplu, iar asta a tinut-o sanatoasa pana la aproape 83 de ani. Mamaie era foarte, foarte tare.

Mamaie facea parte dintr-o generatie de oameni foarte puternici, care au trecut si printr-un razboi si prin comunism si o saracie ingrozitoare. Nevoia a invatat-o ca orice se rezolva, ca trebuie sa nu te plangi si sa faci tot ce poti ca sa iti fie bine. Pe vremea cand nu se gasea nimic prin magazine, mamaie tot facea o mancare de te lingeai pe degete. Avea retete din Ardeal, de unde era ea, si facea din orice bucatica mica de carne o tocanita bestiala din care manca toata lumea cateva zile. Si mancarea mea preferata cand eram mica era “ceapalau”, o mancare de ceapa care era in primul rand ieftina, dar mie mi se parea cea mai dulce si cea mai buna mancare de pe pamant.

Mamaie stia sa faca sapun sau branza, desi stateam la bloc si toata lumea voia sa cumpere din magazin totul. Ea dramuia foarte inteligent totul si uite asa avea mereu pentru noi ceva, chiar si un dar generos de nunta (pe care eu din pacate nu l-am prins, dar ma voi gandi la mamaie tot restul vietii).

Mamaia mea a facut totul pentru nepotii ei. Era vaduva demult, eu nu l-am prins pe bunicul. Ea s-a mutat mai aproape de matusa ca sa ajunga la nepotica si apoi, pe rand, i-au intrat in grija si ceilalti nepoti si a devenit un fel de educatoare in gradinita familiei noastre. Dimineata, cand eram eu foarte mica, mama pleca la serviciu pe la 5:30-6 (ca sa ajunga in celalalt capat al orasului la ora 7) si eu o auzeam cand se pregatea sa plece si incepeam sa plang si mamei i se rupea sufletul si plangea si ea si imi spunea ca va veni repede inapoi si ca mamaie trebuie sa ajunga si sta ea cu mine. Nici nu mi se uscau bine lacrimile pe obraji ca mamaie descuia usa (se sincroniza cu mama perfect) si ma lua repede: hai sa ne imbracam, hai pune-ti si aia ca e frig afara, hai sa mergem la verii tai. Si uitam repede ca mama a plecat si stateam sa ma imbrace mamaie cu cate doua perechi de pantaloni, una peste alta, si cizme de cauciuc imense ca era iarna si zapada pe atunci se punea pe asfalt, nu ca acum. Si petreceam ziua cu verii mei mai mari si ne jucam, iar mamaie ne facea de mancare si uneori ne mai povestea de cand era ea mica si mergea pe dealuri. O data s-a intalnit cu un lup si s-a speriat groaznic si lupul s-a speriat si el groaznic si au luat-o fiecare la fuga inapoi de unde venisera. Pe asta mi-a povestit-o de multe ori ca imi placea mie.

De la mamaie am invatat sa cos, sa crosetez si sa tricotez. Nu-mi folosesc aceste calitati niciodata, dar pe atunci era foarte distractiv sa ma joc cu croseta sau andrelele. Pe atunci nu prea aveam ce vedea la televizor, casete cu desene nu prea se gaseau, asa ca ne distram altfel. Mamaie mi-a facut si papusi din carpe, asa cum avea si ea cand era mica. M-am jucat cu ele, dar eu deja visam la Barbie, recunosc.

De cateva luni, de cand a inceput sa aiba probleme de sanatate si simtea cum timpul ei s-a dus, spunea sa fim cuminti. Si mie imi spunea sa nu ma cert cu prietenul meu. “Sa nu va certati, mamaie”. Asa spunea ea si eu ii ziceam “Nu ne certam, mamaie, de ce sa certam?”. Mamaie a fost bestiala. O sa incercam sa fim macar putin ca ea. Si o sa ne fie foarte dor de ea.

despre prieteni vechi

andressa — Mon, 12 Dec 2011 05:54:33 +0000

Una din bunicile mele avea obiceiul de a-si invita prietenele la pranz duminica, de mai multe ori pe an. Treaba asta era extrem de solicitanta, mai ales pentru o persoana de varsta ei. Casa trebuia pregatita, curatenia este importanta, ordinea la fel, masa trebuia aranjata in mod special: 3 feluri de farfurii erau puse pentru fiecare invitat, folosea supiera si tot felul de platouri, iar de gatit cu orele nici nu mai zic! Evident, dupa un pranz cu multi invitati si curatenia era un calvar. Am intrebat-o si eu: de ce te mai chinuiesti? De ce nu e suficient sa le dai un telefon sau sa astepti sa te invite altii la pranz? Mi-a zis ca asa e cu in prietenie, trebuie sa faci un efort.

Dupa definitia ei, prietenie nu inseamna sa suni pe cineva cand ai chef sau doar ca sa rezolvi o problema, sa te vezi cu oamenii cand ti-e usor si comod si atat, ci sa faci un efort in plus. Cum ar veni, pentru ceilalti oameni nu trebuie sa te chinuiesti, dar pentru prieteni, da. Si inca ceva: daca tu nu vei face asta, nu o vor face nici altii pentru tine. “Daca eu nu ii invit la pranz, nu sunt o gazda buna si nu pregatesc 4 feluri de mancare, de ce m-ar invita altii la ei?”, adica ar insemna ca ea doar profita de ospitalitatea lor, deci nu e o prietena buna. Un prieten nu asteapta favoruri, ci ofera cel putin la fel de mult cat primeste.

Teoria ei nu mi se pare de moda veche, desi cunosc din ce in ce mai putini oameni care gandesc asa. Si eu cred ca a fi un bun prieten nu e doar o chestie de inertie, adica s-a intamplat sa ne intersectam de cateva ori si ne plac aceleasi filme. Nu, cred ca a fi un prieten cu adevarat e ca si cum ai fi un bun parinte sau un bun sot. Adica relatia asta presuspune si responsabilitati, nu doar beneficii.

Inseamna sa suni pur si simplu ca sa vezi ce mai face omul, nu doar cand esti pe scaun la “Vrei sa fii milionar?”, sa inviti oamenii la tine acasa pentru un ceai sau un pahar de vin sau o prajitura facuta de tine (desigur, daca stai in gazda sau cu inca 3 colegi de apartament, e mai complicat, dar eu nu vorbesc de aceste exceptii), sa iti faci timp sa iti petreci ziua cu ei, sa le faci cadouri, sa ii ajuti chiar daca asta inseamna sa te trezesti cu noaptea-n cap in weekendul pe care voiai sa il petreci in pat, sa ii si inviti la film sau in oras, nu doar sa astepti sa fii “convocat”.

Foarte multi oameni se plang ca eu din ce in ce mai putini prieteni. Toti se plang ca programul le strica prieteniile: cand lucrezi 10 ore pe zi si mai ai si un copil care trebuie dus in parc, ce prieteni sa mai ai? Pai, nu stiu, dar alte generatii cum reuseau? Faceau un efort.

home alone

andressa — Fri, 25 Nov 2011 19:20:44 +0000

Sunt singura acasa. Mi-am facut unghiile si beau un pahar de vin alb.

Eu nu sunt niciodata singura acasa. Sau poate sunt, dar numai uneori in timpul zilei cand sunt prea ocupata sa observ. Seara si in weekend sunt intotdeauna cu Testosul. Iar la serviciu, pentru ca nu o ard cool la NASA si nu sunt trimisa singura in spatiu, ci lucrez in echipa – iar prin asta spun ca in permanenta vorbesc fata in fata sau la telefon cu cel putin o persoana – , asa ca nu sunt niciodata, dar niciodata singura.

De fapt mie nici nu imi place prea mult sa fiu singura. Cand Testosul a fost plecat o saptamana, am chemat-o pe mama la mine si intr-o seara pe o prietena. O singura seara am rezistat singura si am lasat pe timpul noptii o lumina aprinsa in casa. A fost al naibii de ciudat.

Iar acum vreo 10 ani, cand locuiam cu mama mea, s-a intamplat sa fiu plecata in acelasi timp cu mama, iar eu am ajuns acasa cu o noapte inaintea ei. Nu dormisem de mai mult de 48 de ore cand am ajuns acasa, eram franta, dar pentru ca eram singura acasa nu am putut sa ma culc. Imediat ce a venit mama am adormit bustean.

Cu cat ma maturizez (I’m in denial, nu vreau sa recunosc ca sunt o femeie in toata firea desi am un plan de pensii si copiii din bloc imi spun sarumana), cu atat savurez mai mult momentele de singuratate. Si de linisten. Si de vin alb, fie vorba intre noi, pe care l-am neglijat si chiar nu merita asta, e bestial. Sigur, asta nu inseamna ca nu imi place sa stau cu Testosul, sa am oameni in jurul meu sau sa beau vin rosu, dar de cate ori poti sa asculti o melodie care iti place numai tie la maximum?

Hai ca vine Testosul acasa. Si mi-e frica sa stau prea mult timp singura. Ati vazut si voi ce a patit Macauly Culkin…

pulover

andressa — Wed, 09 Nov 2011 12:43:48 +0000

Intrerupem acest program pentru un scurt anunt: alaltaieri mama mi-a cumparat cel mai frumos pulover care exista pe aceasta planeta.

Azi l-am purtat pentru o ora la o intalnire si m-am simtit cea mai frumoasa si cea mai desteapta pentru ca aveam un pulover bestial cum nu mai are (aproape) nimeni (or mai fi cateva in oras, dar oricum.)

Sa bem un ceai ayurvedic in cinstea lucrurilor care ne plac la nebunie si in cinstea oamenilor care ni le daruiesc!

recensamantul populatiei si bradul rusinii

andressa — Tue, 25 Oct 2011 11:48:09 +0000

Cand eram mici, eu si verii mei aveam o traditie de Craciun: cand parintii ne aduceau brazii acasa, inainte sa apucam sa il impodobim frumos, cu globuri si beteala, aruncam in el tot ce sa gasea in sertarul cu sosete si chiloti. Le aruncam pentru ca oricum eram prea pitici ca sa ajungem pe crengile de sus, iar lenjeria se aseza numai bine in urma aterizarii.

Intr-o zi a venit popa cu busuiocul sa ne stropeasca peretii, cum se face sa sarbatori, si mare i-a fost mirarea cand a vazut bradul plin de chiloti. Este de prisos sa spun ca matusa si bunica mea, parca ele erau acasa cu noi atunci, s-au uitat numai in pamant si s-au facut rosii de rusine mai ceva ca un costum de Mos Craciun.

Ei bine, astazi a venit la mine acel Gigel cu formulare dupa el. Omul cu recensamantul. Si cum se asezase el la masa sa completeze hartii, eu am aruncat o privire prin casa si mi-am dat seama ca de galerii stau atarnate cearsafuri roz cu floricele. Pe uscator nu mai incapusera. Sigur, nu era la fel de rau ca atunci cu chilotii in brad, dar m-a napadit un sentiment de rusine… Apucasem sa ii zic ca imi cer scuze pentru dezordine, dar ca nu stiam ca o sa am musafiri (asta asa, de fitza, ca mi se parea decent: e curat si rodine si pe masa era doar un ceainic), dar nu imi dadusem seama ca am lenjeria de pat atarnata la geamuri ca un drapel al nesimtirii.

Ca o lady, i-am oferit niste ceai si, spre norocul lui, nu a vrut. Avea o cola dupa el. Zic “spre norocul lui” pentru ca era un ceai detoxifiant de la Whittard of Chelsea care… sa zicem doar ca nu e pentru incepatori. Si el parea un incepator. Bine ca a scapat. Si am scapat si eu de recensamant.

Partyessa!

andressa — Fri, 21 Oct 2011 10:28:08 +0000

Lume, lume, la 6 ani de andressa.ro si de Sf. Andrei, organizez o petrecere mare si cool si asa cum demult cu s-a mai vazut in blogosfera. Nu s-a mai vazut de pe vremea cand chemam cei mai misto oameni pe terasa la Motoare si veneam eu mai devreme cu o ora ca sa gasesc o mese, sa le lipesc si sa le tin ocupate, pentru ca nu se puteau face rezervari. =)) Asta era prin 2006 cred.

De data asta e si mai misto pentru ca fac cinste! (Plus ca nu trebuie sa vin mai devreme sa tin mese…) Tartine “cu ce vreti voi”, masline marinate cu portocale si chilli si rozmarin si un desert pentru care va veti bate – astea sunt doar cateva chestii de pe lista de aperitive care merg perfect cu bere!

Petrecerea va avea loc in Simbio si va fi posibila datorita Danei, persoana care il conduce, pentru ca ea a acceptat sa ne gazduiasca in cafe-ul ei tres chic peste o luna: sambata 19 noiembrie incepand cu ora 19.

Berea este asigurata de Peroni, sponsor andressa.ro. Multumesc din suflet!

Mai caut inca sponsori pentru ca evenimentul sa fie si mai si.

Asadar, daca imi sunteti prieteni si citori fideli, va astept sambata la Simbio, pe Selari nr 18.

Vor veni prieteni buni de-ai mai, multi cu vechime in blogosfera, cativa fara legatura cu ea, bloggeri de pe vremea weblog sau altii extrem de actuali, adica social media specialists. Vor veni jurnalisti, PR-isti, cititori ai blogului meu sau al altor bloggeri, oameni care nu zic nu cand aud ca se manaca tarine si se bea bere pe gratis.

O sa fac si un Event pe Facebook ca sa confirme lumea. M-ar ajuta sa stiu daca vom fi 25 sau 105, ca sa stiu cate beri sa bun la rece. Lasati un comentariu daca vreti sa veniti. Toata lumea e binevenita!

later edit: data viitoare va fi o petrecere cu invitatie deschisa, undeva pe un stadion sau ceva de genul asta =)) dar acum spatiul e mic si va trebui sa lansez eu invitatiile personal pentru a nu ne trezi ca nu incapem si trebuie sa stam afara pe 0 grade Celsius. daca vreti sa veniti, scrieti-mi un email, va rog.

ever later edit: Nu plangeti! Am inceput deja sa pregatesc inca o petrecere si mai mare. Nu pe stadion, dar orisicat. Sa incapem mai multi.

Remember Ion Olteanu (28 nov 1953 – 24 oct 2010)

andressa — Tue, 18 Oct 2011 19:54:34 +0000

Se face un an de cand lumea a pierdut optimistul meu preferat, pe Ion Olteanu. Pentru cei care au avut ocazia sa invete de la el, sa lucreze cu el, sa fie inspirati si incurajati de catre el, este o comemorare foarte trista. Ne putem intalni sa vorbim despre ceva ce sigur i-ar fi placut sambata aceasta. Mai jos detalii.

Se face un an de cand Ion Olteanu nu mai este printre noi.

Va invitam la un eveniment care decerneaza premiul “Ion Olteanu – pentru tineri care misca lumea” si lanseaza un proiect al retelei PAL-TIN in 2012 pentru care avem nevoie de parteneri: forumuri cu candidatii la alegerile de anul viitor – ce planuri au pentru tineri?

Aşteptăm să ne întîlnim cu prieteni ai lui Ion Olteanu – oameni pentru care el a contat. Si cu prieteni ai tinerilor care misca lumea.

“Remeber Ion Olteanu” va avea loc simbata, 22 octombrie, ora 10.00, în Cancelaria Şcolii Centrale, Bucureşti. Ne-ar prinde bine sa ne confirmati participarea la adresa sinziana.dobre@paltin.ro pentru a sti cate cafele sa pregatim.

Am scris despre cum mi-a schimbat mie viata aici. Domnule Olteanu, daca cititi asta, oriunde ati fi, sa stiti ca va simt adesea lipsa.

produsul magic

andressa — Mon, 17 Oct 2011 05:18:57 +0000

Pe langa cafea, lumea ne-a daruit un alt produs minunat: fondul de ten. Ma gandesc la asta in aproape fiecare dimineata cand trebuie sa ma machiez. Spun “trebuie” pentru ca de cand am citit intr-o revista de femei (the worst kind!!) ca daca ai peste 30 de ani nu ai nicio scuza sa nu te dai cu fond de ten pentru ca ar fi ca si cum ai pleca de acasa fara pantaloni pe tine [adica ar fi un statement, categoric, dar nu neaparat un statement de care sa fii mandra (adica era un statement la un moment dat sa arzi sutiene in public, dar in zilele noastre nu ar fi acelasi lucru sa nu porti fond de ten - iti lipseste mesajul politic si social, dear)] si desi nu am inca 30 de ani, in fiecare dimineata simt mai tare ca niciodata presiunea timpului si a gravitatii asupra tenului meu si ma apuc sa-l tencuiesc. (Si daca tot m-am apucat sa fac parateze as mai vrea ocazia sa zic ca urasc articolele de tip: uite cum arata cutare fara machiaj. Adica si ce daca isi arata varsta? Eu cred ca toata lumea stie ca se photoshopeaza poze si toata lumea stie ca o femeie frumoasa de 40-50 de ani nu arata ca Demi Moore, ci ca mamele noastre. Sau cel putin asta ar trebui sa stie orice o normal.)

Crema aia de aproape aceeasi culoare ca pielea mea ma ajuta sa uit ca de fapt sunt obosita. Si ca si faza aia din Ally McBeal cand nu mai stiu ce personaj zicea ca zambeste ca sa fie fericit ca sa vada daca functioneaza si reversul lui sunt fericit deci zambesc, daca arat ca si cum as fi mai putin obosita parca si sunt mai odihnita.

Stiti cum fiecare dintre noi are o imagine ideala despre propriul fizic atunci cand inchide ochii? E ca poza aia de acum 10 ani si de acum 10 kgpe care si-o pun unii la profil pe Facebook ca sa pacaleasca lumea si realitatea. Eu una imi imaginez, cand inchid ochii, figura mea din oglinda de acum vreo 4 ani cand, in perioadele in care nu ma desfigura acneea, eram proaspata si odihnita ca o fata dintr-o reclama.

Ma obsedeaza fondul de ten cam cum ma obsedau blugii cand nu imi gaseam niciunii pe masura. Cand trebuia sa stramtez tot felul de perechi little big si nici asa parca nu-mi veneau bine si imi tot cumparam in speranta ca mi se vor potrivi sau ca intr-o zi cineva cand ma va vedea in ei nu va mai exclama “vai, ce slaba esti” ca si cum as fi avut o boala ingrozitoare. Acum port o masura pe care o gasesc in magazine si la o adica s-au smecherit producatorii pentru ca acum se gaseste si masura 25 – multumesc, dar nu mai am nevoie! Ha! In acelasi stil, pentru ca am tot avut probleme cu tenul, fondurile astea au devenit acum un El Dorado. Le tot cumpar si nu reusesc sa gasesc fericirea in nicio sticla de smacolina bej.

Acum am mult fond de ten. Am in dulap patru feluri de fond de ten. Pardon – 5. De fapt 6, daca pun la socoteala si unul care e un fel de crema de fata cu colorant. Aia miroase foarte bine. Am astfel in dulap un fond de ten fantastic care nu este insa de culoarea pielii mele: este mult prea inchis., Cand l-am cumparat, nu gasisem nuanta potrivita si m-am gandit sa fac ca make-up artistii: sa il amestec cu alt fond de ten ca sa obtin culoarea care imi convine. Numai ca aflata in baia mea, fata in fata cu oglinda, adica fata in fata cu fata mea – daca imi permiteti exprimarea alambicata – nu mai am niciun chef sa fac experimente si amestecuri care oricum nu arata niciodata atat de de bine precum as vrea eu. Asa ca nu il prea folosesc, dar ce imi mai place. Cred ca de altfel e cel mai bun fond de ten pe care il am.

Asa e in viata, nu? Visezi la ceva si cand in sfarsit il obtii vezi ca ori nu ti se potriveste, ori nu stii sa-l folosesti. Si iti dai seama ca ai avut un scop idiot in viata, ca ai visat la ceva complet inutil sau fara sens. Sau prea maro.

Si cam atat am avut de zis despre fond de ten.