Andressa » Job related

despre perisabilitatea textelor noastre

andressa — Tue, 08 Nov 2011 13:28:49 +0000

Scriu pe banda rulanta. Scriu lunea, martea, miercurea, joia, vinerea, sambata si aproape in fiecare duminica. Scriu despre lucruri triste si vesele, oameni bestiali sau carpe de oameni, despre diete sau despre mancare de te lingi pe degete, scriu despre iubire si despre sex. Orice. Ca asta-i meseria.

In ritmul asta, rar mi se pare ca am scris ceva foarte misto. De obicei imi fac treaba bine. Nimeni nu e genial zilnic! Dar se intampla uneori sa scriu ceva intr-un fel si imi vine sa adun textele intr-un album si sa le tin intr-un sertar cu cheita. Ar fi culmea, nu sunt extraordinare. Sunt doar un pic mai misto decat altele. In facultate, la un curs cu iz de antropologie aflam ca jurnalistii sunt, in general, niste frustrati pentru ca textele lor tin cat… flacara unui cibrit. Iar romanele sunt ca Flacara Olimpica!

Am scris duminica un textulet de care eram mandra. Ma si intreb, dintre cei care l-au citit, cati au inteles ce am vrut sa transmit.

Mi s-a intamplat o data sa mai scriu un text scurt cu totul special si aveam senzatia ca il arunc la gunoi cand il publicam intr-un ziar pe care oamenii nu il citesc pe indelete si pe care il arunca sau chiar tapeteaza cosul de gunoi cu el. Dar in dimineata in care a fost publicat, m-a trezit la prima ora un sms primit de la un mare sef, nu zic cine, persoana foarte importanta si mai ales importanta pentru mine, care mi-a zis scurt “super tare articolul”. Cum ar veni, daca macar o persoana intelege ce am vrut sa zic, am facut o treaba buna.

buna ziua

andressa — Fri, 01 Jul 2011 07:36:31 +0000

Buna ziua, buna ziua, buna, buna, buna ziua…

Exista o regula a salutului in cladirile de birouri? Saluti pe toata lumea, de cate ori te vezi cu toata lumea, chiar daca asta inseamna sa saluti necunoscuti de cel putin doua ori pe zi?

Eu asta fac. Nu stiu cum altfel sa fac. De cand intru in cladire pana ies din cladire – si chiar si in zona cladirii daca observ pe cineva pe care stiu din vedere – eu dau buna ziua. Si e epuizant!!!

Din birou pana la aparatul de cafea vad vreo 15 persoane. Cand ma intorc, tot cam atatea, dar nu neaparat aceleasi. 30 de buna ziua. Sau salut, buna, hei, mai schimb si eu ca sa nu ma plictisesc. Daca merg dintr-un corp in altul, zic “salut” fara incetare cateva minute. Pe multi ii vad pentru prima oara, pe altii cred ca ii vad si pentru ultima oara (nu toti lucreaza in cladire, poate se afla acolo cu treaba), habar n-am. Eu zic buna ziua pentru ca resentimentele provocate de lipsa unui salut sunt mai puternice decat nedumerirea ca un strain te saluta si nu as vrea sa stiu ca am jignit pe cineva pentru simplu fapt ca nu l-am salutat. (Cum spunea un profesor american despre martisoare: daca e nevoie de un gest atat de mic ca sa faci pe cineva atat de fericit, why not do it?)

Unii mi-au devenit hello-buddies. Adica nu ne-am prezentat niciodata, nu am lucrat niciodata impreuna, nici macar nu stiu la ce departament lucreaza, dar de ani de zile deja ne salutam. Probabil ca daca ne-am vedea si in afara biroului, ne-am spune buna ziua acum. Avem o legatura.

Asta daca nu o spun mecanic. Mai sunt si de-astia. Ma saluta de cate ori ma vad in cladire, cu un zambet pe buze, ca si cum m-ar sti, si cand ne vedem la coada la covrigi nu stiu de unde sa ma ia si de ce ii salut. Eu ma uit la cine salut, bai! Eu nu dau buna ziua asa, gratuit. Sa ma aflu in treaba. I mean it!

de bine

andressa — Tue, 28 Jun 2011 05:42:57 +0000

Este prima oara in viata mea cand, dupa ce public un articol, primesc doar feedback pozitiv. Ingrozitor de pozitiv. Si in cantitati semnificative. Sunt in stare de soc. Nimeni nu mi-a spus ca asa ceva este posibil, nici la scoala, nici la serviciu, nici acasa. Nu credeam ca se poate ca oamenii sa fie motivati sa scrie un comentariu pe Internet de altceva decat nervozitate, rautate, invidie, dorinta de a umili. Nu stiam ca se poate. Dar oamenii au vrut sa imi transmita ca le-a placut si ca mai vor si alte texte. Imi vine sa-i bag in laborator pe toti comentatorii sa le fac analize amenuntite sa aflu ce naiba i-a apucat.

Ptiu, sa nu deochi acum comentatorii!!! Sunt atat de fericita si de surprinsa in acelasi timp ca nu stiu ce sa va spun. Ah, ba da. Culmea: am scris sub pseudonim! =)))))

ps: am scris si in weekenduri, am dat telefoane si dimineata si seara tarziu, sunt franta, dar acum, dupa comentariile alea, imi vine sa scriu si mai mult!!!!!!!! Parca as fi baut 7 energizante!

Barbatii din online

andressa — Thu, 16 Jun 2011 14:46:39 +0000

Am inceput sa scriu o serie de articole despre barbatii din industria online. Primul articol pe care l-am publicat este despre Dragos Manac. Daca nu-l cunoasteti, va spun eu 3 vorbe despre el: este unul dintre cei mai amuzanti tipi dintre cei care sunt nelipsiti de la conferintele despre web si business in online.

In timp ce-l scriam, nu stiam cum sa-l descriu mai bine folosind atat de putine semne: nu mi-ar fi incaput intr-un text de lungime decenta toate povestirile legate de el. La primul interviu pe care i l-am luat, nu puteam sa ii pun intrebarile pentru ca nu ma puteam opri din ras.

Am continuat sa scriu despre Zoso (voi publica in curand textul) si as vrea sa mai scriu despre Alex Negrea, Adrian Ciubotaru, Catalin Tenita, Cristian Manafu. Despre toti as putea povesti cum m-au ajutat in diverse situatii, cum m-au inspirat sau m-au certat cand a fost cazul. Niste tipi super tari.

De fapt, cred ca in online, in ciuda catorva care ies in evidenta si strica imaginea de ansamblu, sunt cei mai putini misogini si mitocani. Amazing!

unde ne sunt mentorii

andressa — Wed, 08 Jun 2011 12:29:02 +0000

Avem atatea de invatat si nu avem de la cine pentru ca nimeni nu are timp si rabdare. Avem doar sefi si colegi, nu si mentori si profesori. Unii fug de ei, nu accepta sa primeasca lectii, dar eu ii caut. Si nu ii gasesc.

Uneori ma simt de parca reinventez focul si roata pentru ca nu gasesc pe google rapsunsul la orice intrebare si trebuie sa o iei de la zero si sa te dai cu capul de zid de o mie de ori pana afli unde e usa. Asa, putin, am incercat sa ajut mereu studentii sau elevii care m-au cautat: sa le ofer timpul meu, sa le raspund la intrebari, atat cat m-am priceput. Karma nu prea functioneaza, am senzatia ca nimeni nu are timp de mine, sa ma asculte, sa ma indrume.

Am acceptat demult un job cu conditia ca cel care mi l-a propus sa imi raspunda la telefon de cate ori il sun ca sa ii cer un sfat. Dupa o luna, nu mai raspundea la telefon. A fost de parca ma ratacisem in desert.

Note to myself: sa nu ajung niciodata sa nu raspund la telefoane sau la mailuri cand cineva are nevoie de urechea mea sau de parerea mea.

cu inima franta si contractul tandari

andressa — Sat, 11 Dec 2010 11:24:47 +0000

Sa zicem ca ai un iubit pe care il adori. Te gandesti numai la el, ai vrea sa petreci tot timpul cu el, incerci sa ii ghicesti toate dorintele cu riscul de a-l enerva, te bucuri pentru el cand e cazul, suferi ca un caine cand i se intampla ceva, accepti orice magarie din partea lui, il lauzi peste tot, te imbraci in asistenta medicala sau in calugarita pentru el si ii faci sarmale si salata de vinete pentru ca ii plac.

Si dupa un timp afli ca de fapt ii cam place de o colega de serviciu. Care nici slaba nu e, nici tanara, nici nu gateste si nici macar nu-i zambeste mai des de o data pe saptamana. Asa e ea, o acritura. Da’ p-aia o vrea el.

Si acum sa zicem ca nu era vorba de un iubit, ci de un job.

keep on writing

andressa — Thu, 18 Nov 2010 17:35:00 +0000

Azi fac 5 ani de cand scriu pe blog. Si chiar daca in ultimul timp nu am mai avut timp sa pun pe hartie/pe monitor gandurile mele, inca am drafts in minte si sper sa le impartasesc cu voi la un moment dat.

As fi vrut sa ma laud azi, de aniversarea mea, ca daca eu nu o fac, atunci cine? Nu scriu de obicei despre munca mea, de teama ca… ma rog, din diverse motive, dar pana la urma, o viata avem si o singura cariera! So let’s make it big, people!

Pe langa faptul ca sunt scenarist (and a pretty damn good one, if I may say so!), de o saptamana sunt si Senior Editor la perfecte.ro. Ceea ce, la 26 de ani, e o treaba foarte tare. Asa ca pana la urma, de scris, scriu. Si sper ca voi cititi / ascultati / vedeti ce imi trece mie prin cap.

Yours truly,

andressa

primirea papucilor de criza

andressa — Tue, 03 Nov 2009 10:38:38 +0000

A fi concediat din cauza crizei seamănă supărător de mult cu a fi părăsit cu discursul ”it’s not you, it’s me!”

Îți primești papucii când ți-e lumea mai dragă, când ai fi făcut orice ca să rezolvi problemele. Nu știi cu ce ai greșit sau știi foarte bine că nu ai greșit cu nimic. Asta e situația.

”Is it something I did?”

”Can’t we work this out?”

”Let’s give it another try…”

Și nici nu poți fi furios, nu te părăsește pentru altcineva, o persoană mai bună, mai tânără, mai frumoasă, mai dispusă la compromisuri… Cineva pe care poți urî pentru că s-a insinuat între voi, te-a săpat făcând pe nevinovata, clipind seducător din gene la fiecare greșeală a ta.

Nu. Pur și simplu te părăsește pe tine. Nu mai are nevoie de tine.

E umilitor. Trebuie să-ți strângi lucrurile și să pleci. Cât mai repede, dacă se poate. Și fără să faci o scenă.

Nimic din ce spui nu va schimba lucrurile. Poți să te rogi, să implori, să explici ce simți tu și câte nevoie ai de relația voastră.

Hotărârea a fost luată. Fără tine. Despărțirile și concedierile sunt decizii unilaterale. Nu e ca la cuplare sau angajare, când e nevoie de consens.

Și exact ca într-o despărțire, la disponibilizare nu știi dacă te simți înfrânt și disperat pentru că din viața ta dispare ceea ce te făcea cu adevărat fericit sau dacă te obișnuiseși cu viața ta atât de mult încât nu ți-o poți imagina altfel.

Prietenii te încurajează, fac haz de necaz și își spun că ai ocazia să o iei de la capăt, să îți urmezi în sfârșit visul, vis de care uitaseși demult, prins în rutina zilnică, vis amânat de învălmășala deadline-urilor.

Numai că ai orgoliul rănit, îți iei lucrurile și pleci spre alte zări șchiopătând ca un cățel lovit din senin de o mașină. Ești speriat, schelălăi, te doare și fugi să-ți cauți un adăpost ca să-ți lingi rănile.

Exact ca după o despărțire, disponibilizarea te face să te simți singur într-o junglă. Nu știi de unde să începi. Ai avea nevoie de ceva, orice să te țină ocupat ca să nu aluneci pe o pantă a autocompătimirii. Dar nici să te arunci în prima chestie care apare nu e bine. La fel cum nu ești gata să-ți iei un alt angajament.

Lumea întreagă îți pare ca o altă planetă. Lucrurile s-au schimbat mult de când mergeai tu la întâlniri și la interviuri. Te simți depășit, nu-ți poți imagina cum cineva te-ar vrea pe tine când pe piață sunt acum alții mai tineri, mai cool.

Cum să îți urmezi visul când tocmai ți-ai luat un șut în dos de la cel în care îți puseseși toată încrederea? Dimpotrivă. Acum ești mai dispus ca oricând să faci compromisuri de dragul stabilității. Ai vrea să știi, în primul rând, că nu te vei mai simți umilit, părăsit, confuz. În starea asta vei analiza ofertele pe care le vei găsi.

Tot ceea ce e aproape de visul tău va suna ”prea bine ca să fie adevărat”, vei revedea scena în care ți se spune ferm, dar cu milă: ”it’s not you, it’s me”. Și orice s-ar întâmpla, nu vrei să mai treci prin asta.

Cu încrederea la pământ și disperat să ai ceva acolo, accepți să fii un fuck-buddy. Ești în stare să accepți condiții mai proaste, un birou minuscul, de trecere, bani mai puțini și să faci și cafea pentru șeful. Orice îți pare acceptabil pus în balanță cu riscul de a fi lăsat din nou pe drumuri.

Criza asta e o curvă. Fucks us all up.

Io si amantele

andressa — Thu, 09 Oct 2008 21:36:36 +0000

Inca una si ma duc. Adica unu’ (ca e un post) si ma duc la culcare.

Sustin si eu, ca tot bloggerul, de fapt bloggera, bloggerita, cum se zice nauădeiz la noi, astea, persoanele de sex feminin care scriu in van pe un astfel de site, revin (cu greu, ca sunt nervoasa) la subiect, sustin si eu Premiile Ioan Chirila. Ce frumos, ce frumos, zic. Niste oameni care dau niste premii pentru alti oameni. De-ar fi mai multe premii pe lume, lumea ar fi mai buna.

Buuuun. Si pun banner. Ce imi citesc mie ochisorii obositi pe monitorul unpiculeţmurdărel da’ na nimeni nu-i perfect nici macar bloggerii, bloggerele sau bloggeritele, asaaaa (focus, focus!!), ce citesc eu despre Premiile Ioan Chirila? “daca vrei sa scrii despre sportivi si nu despre amantele lor”. ))

Nu e ironic? Eu sustin premiile, mai precis pun banner, dar exact despre amante scriu si-mi placeeeeee. Vorba vine, nu prea stiu de amante, asa ca scriu despre sportivi, dar am o vaga senzatie ca daca scrii despre cum arata in pielea goala unul-altul, e ca si cum ai scrie despre amante pentru cei care au pus titlul, deci ma declar VINOVATA de amantism in scris.

Sustin premiile, n-au decat sa scrie altii doar despre sportivi si sotiile lor (deduc faptul ca e ok despre sotii, doar cu amantele e de cacao), ca sa fim mai putini noi, astia, care scriem despre altele, sa ne creasca sansele sa luam premii pentru textele pafariste si colorate. Ah, ce bine ma simt. Ma voi premia. Stiu ca pe unii i-am enervat. Asta era intentia! ))

Lansare

andressa — Fri, 03 Oct 2008 15:26:22 +0000

Lume, lume, mare lansare, mare!

Colega cu care impart gloria in mod egal la serviciu (conform dedicatiei, deci e oficial!) isi lanseaza prima carte maine. Volumul, semnat Ivona Boitan, este un roman si se numeste “Cu sange rece si albastru”.. Lansarea este maine, sambata 4 octombrie, la ora 18:00 la libraria Carturesti, Muzeula Taranului Roman.

Veniti de o vedeti, ascultati, incurajati si, mai ales, sa cumparati cartea!