Well, dupa cum am pus problema, sunt sanse mari doar daca te cheama Andreea. =))

Era vorba de sunetist, nu de DJ, am aflat mai tarziu, si el era un amic din perioada mea zbuciumata de pe la 14-15 ani, cand eram in gasca cu niste rockeri un pic mai mari ca mine. Lui ii ziceam Satan (maica-mea era ingrozita cand auzea poreclele celor din gasca) si nu il mai vazusem de vreo 10-12 ani. A zis ca sunt neschimbata (ceea ce nu e neaparat un lucru bun!), ca m-a recunoscut imediat. Eu nu stiu daca l-as fi recunoscut.

Vorbind cu el am redevenit pustoaica nesigura de atunci cand sufeream ca nu ma place un alt baiat si care nu voiam decat sa fiu placuta si acceptata. Eu nu o sa ma simt niciodata cool.

Am mai scris o data un post cu acelasi titlu in 2007, dar situatia e totusi foarte diferita.

© 2012 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Din clasa intai pana intr-a 12-a, am luat luat premiu. De fapt, in liceu am luat si mentiune, dar oricum, deloc cool. In facultate am luat bursa. Preocuparile si performantele astea, ziceam eu, m-au scos de pe orice lista a popularitatii.

Purtam ochelari, dintii strambi si acnee. Si pana la liceu am acceptat sfaturi despre vestimentatie de la mama, spre deosebire de colegele mele precoce si cu ceva simt al modei. Plus ca purtam pantaloni de training mai des decat blugi. Aveam o colectie impresionanta de pantaloni sport si mai toti erau kaki. Seriously, uncool.

Chiar si atunci cand aveam gasca (desi a fi marginalizat este definitia uncool-ului) sau prieten (sa ai admiratori este iarasi cool), am fost convinsa ca sunt super uncool. Plecam cu cortul, mergeam la mare cu nasul, faceam petreceri care tineau 3 zile si… tot credeam ca sunt un zero pe scara sociala.

Si cand am inceput sa scriu pe blog si, in lumea mica de atunci, eram un A-lister, mi se parea ca e ca si cum as fi Presedintele Clubului de Sah. Adica mega-uncool. =)) Intotdeauna am crezut ca bloggingul este, la fel ca, gaming-ul, apanajul calculatoristilor cu ochelari si acnee (ca mine), cei care nu sunt niciodata cei mai simpatici la o petrecere, ci dimpotriva: cei care nici nu sunt invitati la petrecere. In ciuda acestui fapt, eu am fost mereu mereu invitata la petreceri (la propriu si la figurat) si tot nu am depasit complexul.

Meseria mea, prietenii, preocuparile: toate ma “vand” ca pe o persoana cool. Asta mi-a zis o prietena care a facut o lista de chestii “cool” ale momentului, iar eu le bifasem aproape pe toate. De la ce sport fac, pana la ce mananc si cu cine imi petrec timpul: toate se incadrau in definita ei de cool. Dar nu si in definitia mea.

Nimeni si nimic nu vor schimba faptul ca eu, in sufletul meu, ma voi simti mereu ca ochelarista din prima banca pe care nu o place nimeni.

© 2012 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Ca un purtator de telefon mobil, consider ca am anumite responsabilitati pentru cei care au numarul meu de telefon: sa tin aparatul incarcat, sa raspund la apeluri sau la mesaje, iar cand nu pot vorbi, fie sa raspund ca sa zic in soapta “te sun mai tarziu“, fie sa dau un mesaj text de acest fel.

Drepturile mele, ca om care foloseste reteaua mobila, e ca oamenii pe care ii sun sa ma trateze cu acelasi respect.

Sigur ca mereu am spus ca un om cu adevarat important nu raspunde intotdeauna la telefon. Dar acela anunta: si eu fac asta cand plec in concediu, de exemplu, si imi tin telefonul pe silent aproape mereu, dar anunt prietenii si colegii ca nu voi fi disponibila in perioada cutare.

In era in care totul e tehnologizat mi se pare ireal ca unii sa nu te sune inapoi pe motiv ca “n-am vazut mesajul” sau “nu am vazut apelul ratat”. Asteptarea oamenilor in secolul telefoanelor mobile este sa fii mereu disponibil si e o chestiune de respect fata de cei din jur sa iti gestionezi treaba asta cat mai bine: fie suni la sfarsitul zilei persoanele care te-au cautat, fie anunti cand nu poti fi gasit, fie faci altfel, nu stiu cum! Dar nu se poate sa nu returnezi apeluri sau mesaje!! Bine, eu ca jurnalist am un stres mai mare decat un om normal legat de oamenii care nu raspund la telefon, dar ati inteles ideea. =))

Si evident, cel mai nasol, ca tot am ajuns la telefoane ignorate, este sa dai papucii astfel. Dintre toate medodele pe care le-am auzit, le-am vazut in filme sau le-am trait, mie mi se pare cel mai nasol sa fii ignorat pana cand “te prinzi”. Unii zic ca sa primesti papucii pe mail e mai nasol, altii cred ca pe sms e si mai crud (ca meriti mai mult 160 de caractere!), dar eu tot zic ca in ambele exemple de mai sus macar ai fost informat! Ignorarea apelurilor e cea mai umilitoare.

© 2012 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Anyway, despre altceva as vrea sa scriu. Despre un anumit lucru care chiar ma face sa fiu mandra de tara mea.

Cand am fost plecata in strainatate, in Franta si in Polonia, de exemplu, n-am putut sa trec peste faptul ca atunci cand eram invitata la o petrecere de catre cineva trebuia sa aduc eu ce urma sa consum. Ce obicei e asta, fratilor?!, m-am revoltat eu atunci.

Gazda iti pune la dispozitie casa, ziceau aia. Mersi, pai si un bar imi pune la dispozitie o masa daca platesc bautura, care-i smecheria? Finlandezele ridicau din umeri cand ma isterizam in Polonia. “Si la noi e la fel”, au zis ele. Cum, zic, te invita la petrecere si tu duci cadou si berea proprie pentru tine? Ele zic ca nu, ca poti sa nu duci cadou. Hahahaha, asta era si mai buna. Adica omul isi face ziua si primeste in schimb… musafiri cu plase cu vodka, vin si bere? Nu am putut sa imi revin din soc.

Cu riscul de a fi marginalizata, era sa ajung la o petrecere de studenti cu mana goala. Numai asa, sa vad reactia gazdei. M-am potolit amicele, au zis ca ma fac de ras cu un cadou sau ca o sa stau pe uscat, ca nu o sa am ce sa beau. Asa de confuza eram ca daca mergeam totusi pana la urma nervoasa  la supermarket voiam sa iau mai multa bere pe principiul romanesc “las’ sa fie, ca poate mai vrea cineva” si iar apareau diferentele culturale: “Asta luam doar pt noi!” Ha! Adica daca vine albanezul si zice “Dai o bere?”, eu sa zic “Ntz. get your own beer from the fridge, mothafocka”? No way, zic, eu nu pot sa nu intreb daca mai vrea cineva!

Din aceeasi categorie, adica “fugi, ba, de-aici”, este si obiceiul frantuzesc de a invita oamenii in oras de ziua ta si sa isi plateasca fiecare consumatia, Ce vorbesti, nene? Pai ce, e nunta? =)) (pai nu e nunta, ca la nunta la ei nimeni nu plateste meniul!) Cum era reclama aia cu Velea, CRBL si Smiley? “Daca n-ai bani, nu mergi la cumparaturi!” Asa. Francezii mi-au spus din varful buzelor ca e placerea prietenilor sa-si petreaca ziua cu sarbatoritul si ca de-aia nu trebuie sa aiba pretentia de a fi cinstiti. Pretentia, nu, asa e, dar placerea? Mai ales daca sarbatoritul ii invita la un restaurant de sushi pe care nu si-l permit!

Ma rog, din toate aceste socuri culturale am aflat de ce suntem noi mai saraci, dar mai simpatici. Si pentru faptul ca platesc consumatia cand imi scot prietenii in oras, ca pun masa cand am musafiri, ca sunt tratata la randul meu regeste cand prietenii mei sarbatoresc ceva, pentru asta sunt destul de fericita ca stau in Romania.

© 2012 Andressa. Toate drepturile rezervate.

La jumatate de ora dupa ce trecuse ora la care eram asteptati, cei de la bar m-au sunat. Mi-am adus atunci aminte ca nu am spus ca nu mai venim si am intrat in pamant de rusine. Am intrebat cu voce tare: “Ce fac acum?!” si prietenii m-au sfatuit sa nu raspund. Asta e, ziceau ei. Nu am rezistat tentatiei si am dat totusi un sms in care mi-am cerut scuze, am spus ca a intervenit ceva si nu putem ajunge. Ce puteam sa mai fac? Pana la urma, nu stiu cat i-am incurcat, dar mi-era foarte rusine, eu intotdeauna anulez rezervarea cand sunt intr-o astfel de situatie. Atunci pur si simplu am uitat.

De atunci, nu mi se mai raspunde cand sun la acel bar. Adica mi se raspunde si apoi mi se inchide. In mod evident, mi-a fost salvat numarul cu “nu raspunde” sau poate chiar “tzepara”. Am zis ca poate sunt paranoica si am rugat mai multi oameni sa sune imediat dupa mine si lor li se raspunde. Este deci oficial. Sunt pe lista neagra.

Evident, mi se pare culmea tampeniei sa faci asa ceva. Dupa ce mi-am facut doua zile de nastere acolo cu multi prieteni (adica am achitat note grase) si am onorat zeci de alte rezervari (sunt client fidel, imi place acolo si am baut vinuri bune si scumpe, nu de 12 lei), e suficient sa nu apar o singura data (si mi-am cerut si scuze pe sms, chiar daca era cu intarziere) si, gata, s-a rupt lantul de iubire?! Haha! Ma simt ca-n Seinfeld.

Stiti ce? Ati intrat voi pe lista mea neagra! (Asa ca nici macar nu le dau numele ca sa nu le fac reclama. Nu merita.

© 2012 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Bine, dar sunt si exceptii. Oana Zavoranu. Stiu ca faptul ca se cearta cu toata lumea, inclusiv cu propria ei mama, si nu pentru orice: se cearta pentru bani!, ar trebui sa te faca sa te astepti la orice din partea ei. Si totusi reuseste sa ne surprinda inca!  ”Dumnezeu ne dă tuturor după sufletul nostru, după faptele noastre. Acuma, ce să spun, “faptele vorbeşte”, ca să zic aşa, pentru fiecare. Te întrebi de ce unii de Crăciun, de Paşte, când toată lumea este acasă, stau prin spitale sau în comă”, a declarat ea pentru Cancan.

E posibil oare sa gandesti si sa spui asa ceva despre un om care pana la urma nu ti-a facut nimic? Sa faca cineva misto de tine nu e chiar asa de dureros, cel putin daca esti intreg la minte. Pana la urma, atat o duce mintea. Pacat ca cineva a intrebat-o ce parere are. Chiar daca m-a socat, asa cum a socat probabil multa lume, parerea ei nu merita atentie.

© 2012 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Florian Bichir – “Dragos Bucurenci, bulangiul ecologist”.

Desi sunt homofob inrait i-am respectat optiunile in momentul in care a scris ” Ich bin ein bulangiu” in Evenimentul Zilei. Avand viziuni diferite despre viata si sex ne-am ocolit preventiv, desi am fost colegi la ”Bulina rosie”.

Dragos, draga – sufletul meu, ca sa o citez pe Nikita – ca sa faci copii e nevoie de o relatie sexuala cu o femeie! Ceea ce iti este cam peste mana…  Sa spun asa ca sa nu lesini de scarba! Lasa vrajeala si ocupa-te de ce stii tu mai bine: ecologia! Era sa zic sodomia!

Astept cu nerabdare articole despre jidani, giboni si tigani imputiti.

© 2012 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Știți că unii oameni, poate chiar unii dintre voi!, cred că ăia care nu schelălăie de milă, emoție etc, nu simt nimic?

Enervanți oameni. Ăia care cred că trebuie să te dai de ceasul morții ca să se știe, nu ăia care nu fac asta.

Sincer, sunt în extrema cealaltă. Nu compătimesc, nu plâng în hohote (decât dacă sunt singură sau cu cineva extrem de apropiat), nu mă cutremur dacă aud vești extrem de proaste. (Poate pentru că sunt atât de pesimistă, încât mă aștept la vești proaste, chiar foarte proaste, absolut mereu. What? End of the world, tomorrow? Heh, I saw it coming!)

Mă enervează cei care exagerează cu patetismele. Oh! Un tremur în voce de câte ori pomenim de un mort, om bolnav, de orice problemă. Treaba voastră, dar nu-i judecați pe cei care nu fac la fel.

Asta îmi aduce aminte de Maria Dinulescu, actrița care se dădea de ceasul morții pentru că la Cannes, când se decerna un premiu post-mortem pentru Cristian Nemescu, a auzit-o pe Loredana spunându-i unei prietene: ”Și ce ai vrea, să plâng?!” În primul rând, faptul că a spus la televizor ce a auzit că vorbeau două prietene, în particular, e un gest de cață. Și dacă o auzea pe Loredana spunandu-i prietenei ei că are o boală venerică? Sau auzea că a tras o flatulație pe fondul unui prânz cu mult spanac? Ne spunea și nouă? What happens in Vegas, stays in Vegas, that’s what I always say. Cu aplicabilitate la Cannes. Sau la orice e “off-the-record“.

În al doilea rând, ce-o fi deranjat-o așa de mult pe Maria Dinulescu nu înțeleg. Voia atitudine de bocitoare? Mi se pare mai de prost gust să iei o morgă de parcă ți-a fost frate un individ pe care nu l-ai cunoscut niciodată, oricât de tragică i-a fost dispariția și chiar dacă i se decernează un premiu în fața ta, decât să îți păstrezi sobrietatea, sinceritatea și demnitatea.

Mă rog, implicațiile bârfei erau mai dureroase, pe ea o deranja în sine prezența Loredanei în delegație, ca invitat al casei de producție a filmului, nu neapărat faptul că nu plângea. Numai că asta e copilărie. La toate aceste decernări de premii, casele de producție pe de tot globul își trimit oameni, e un drept câștigat când au investit în film. Și Andreea Raicu și Virgil Ianțu fuseseră la Cannes parcă, din parte sponsorului Chivas Regal. Așa, și?

Strict vorbind despre dezamăgirea Mariei Dinulescu vis-a-vis de așa-zisa indiferență a Loredanei, eu cred că sobrietatea sinceră într-un astfel de moment este de apreciat, nu de bârfit. Poate Loredana era de fapt mișcată de moment în adâncul sufletului, dar nu se vedea cu ochiul liber. E greu de spus ce e în sufletul omului, ăsta-i adevărul.

…Oh!

© 2012 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Ok, oamenii vor chestii senzaționale, porno, sexy, horror etc. But spare us the details, please!

Nu pot sa cred ca cineva a citit articolele din seria popilor-porno. Refuz să citesc cum făceau sex oamenii ăia. Cred că informația că făceau sex îmi este deja suficientă. Faptul că se masturba omul cu mâna cu care după aia ținea icoana, împărtășea, mânca… Jesus Christ! Bag mâna în foc (nu spun care mână hahaha) că nu asta vrea cititorul în căutare de senzațional. Ăsta e dezgustațional.

© 2012 Andressa. Toate drepturile rezervate.

Acum o saptamana m-am dus la dentist pentru ca trebuie sa-mi fac o lucrare, m-a luat si o durere de masea, in plus, am aflat ca maselele de minte imi cresc pe orizontala, trebuie sa ma operez de patru ori!, (de 5 ori, pardon, ca si apendicele e bolnav!!), ma rodeau pantofii si… m-au prins controlorii in autobuz, frate! WTF.

© 2012 Andressa. Toate drepturile rezervate.