Andressa

Ia uitati ce poze haioase! ))  (remarcati ca daca nu mai am timp si chef sa scriu texte, pun melodii si poze – sunt o lenesa!)

Asa… Prima poza este facuta in septembrie 1998.  Ta-na-na-nam. Aveam 14 ani.

Asta e facuta in mai 2006. In tricoul cu andressa.ro. La 22 de ani.

Arat exact la fel! )) This made my day.

Share

E momentul sa explic de ce am stat eu la serviciu 8 ore inloc de 4 ultimele doua saptamani inainte de sarbatori.

Totul a inceput cand am aflat ca trebuie sa trimitfelicitari de Craciun partenerilor, membrilor, asociatilor etc.

In mintea mea de om normal asta insemna sa ma duc sa cumparniste felicitari cu text tiparit gen “merry christmas” , sa le pun inplic si sa le expediez.

Cata naivitate!

Ei bine, trebuiau cumparate felicitari si foi de calc (foaiede hartie transparenta).

Se imprima apoi la inkjet pe foile de calc texul de tipul merry christmas.

Apoi se uscau foile de calc prin fluturari energice.

Mainile trebuiau sterse cu spirt din cand in cand ca tusulinca ud de pe foile de calc si preluat de degetelele mele sa nu se imrpime maideparte pe alte foi de calc…

Asta a durat douazile.

Alt lucru care aluat foarte mult timp. Etichetele de pe plicuri.

Trebuia sa facurmatoarea operatiune: sa printez pe o foaie A4 de autocolante diverse adrese.

Iata schema:

Observati va rogca etichetele sunt mai dese decat textul pe documentul word cu adrese. Pentruca eram intr-unul din momentele mele de nebunie, am printat foaia cu adrese pe foaia cuetichete exact asa iar rezultatul a fost ca avem fiecare adresa la intersectiadintre 4 etichete.

Am taiat cucutterul iar apoi, ca un mic puzzle de 4 piese – am refacut adresaexpeditorului pe fiecare plic. Imaginati-va cat a durat.

Sa nu uit saspecific ca s-a terminat tusul la imprimanta color si a trebui sa scot kitul dereumplere al cartusului – cu seringa cu ac, tot ce-i trebuie… m-am facut caun miner pe maini si tot nu a mers… Dupa lupte seculare am scos la imprimantacu laser – alb-negru.

Bla, astea suntdoar crampeie din tampeniile pe care le-am facut.

Ca sa trimittotusi felicitarile la timp – adica inainte de Craciun – a trebuit sa staumuuult timp in plus. Ceea ce nu a fost o tragedie, chiar din contra. A fost amuzant.

Share

N-am gasit cizme. Apropo de ce va spuneam ieri. Dar am cumparat cadouri de Mos Nicolae.

Am primit un telefon de ziua mea de nume. Inca invat sa folosesc telefonul, but it outsmarts me for the moment. Sper sa nu-l fac praf cand il scap pe gresie, fenomen iminent de altfel. Sunt neindemanatica.

Anul asta nu am prea simtit ca e ziua pe 30 noiembrie. Am avut o zi lunga, nu grea, doar lunga la serviciu si nici la telefon nu am prea vorbit. Seara am primit minunatul cadou (e minunat pentru ca cineva a tinut minte ca as vrea un telefon nou si cam cum sa fie masinaria) si am baut o jumatate de pahar de vin.

Mi-am adus aminte ca M. m-a sunat. Imi spunea ca nu are timp de nimic. El munceste prea mult. Traim ca sa muncim si nu muncim ca sa traim. Pentru ca nu ne-am mai vazut de un an cred desi sta la 10 minute de mine. Sau poate totusi ne-am vazut acum cateva luni, dar am uitat eu.

M-au mai sunat si altii. Ce-mi place mie cand de zilele de nastere sau de nume reinvie mortii. Te suna tot felul de stafii din trecut si-ti ureaza clasicul safiiiubita si-ti vine sa le spui vreo doua de tip sa-tibagiundevaurarileaifipututsamaidaiuntelefonatunci dar zambesti cat sa se simta in voce si multumesti pentru ca n-are nici un rost sa iti mai aduci aminte si, in plus, de cate ori nu ai fost si tu in locul lor?

La farmacie, asta fara nici o legatura, ma intreaba mereu o domnisoara in halat alb “Aveti card de fidelitate?” si eu spun “Nu”. De fapt am, il tin acasa. Si ea insista “Ati dori sa va faceti acum? Beneficiati de o reducere de…” si eu spun “Nu.” As vrea de fapt sa-i spun ca reducerea de 1 leu nu ma intereseaza. Ca mi-as vinde cam ieftin fisa medicala unor necunoscuti. Ca as plati eu mult mai mult ca sa nu imi monitorizeze ei istoria medicala. Dar nu-i spun toate astea pentru ca oricum nu o intereseaza, ea ma intreba doar pentru ca i-au spus altii sa o faca.

Am senzatia de continua asteptare. Uneori imi pierd rabdarea si nu stiu ce sa fac. Alteori uit de ea. Ca atunci cand astepti la dentist si gasesti in sala de asteptare o revista atat de interesanta ca uiti de durere si de ceea ce urmeaza dupa ce intri in cabinet. Tot nu stiu ce astept.

Am dormit prost. Nu imi place sa ascult visele altora, asa ca o sa ma abtin si eu la randul meu sa dau detalii despre cosmarul pe care l-am avut. Dupa ce facusem ceva ce regretam, mi-am spus “Nu stiam ca pot sa spun nu.” M-am trezit tulburata si de atunci ma tot gandesc ca am de ales.

Incredibil cum toamna asta a trecut atat de repede. Credeam ca ma va tortura fiecare zi ploioasa. Fie nu au fost zile ploioase, fie nu am fost eu atenta la ploaie.

Share

Din moment ce mama a aflat de pe blog ca am fost la Ploiesti si cum toata ziua aud de la prieteni: “Stiu, am citit pe blog!” cand vreau sa povestesc ce film am vazut, inaugurez categoria “utilitare“! Asadar, prin intermediul blogului, transmit stiri despre mine prietenilor mei.

Prima stire din aceasta categorie este ca nu mai am mobil. S-a stricat. Nu mai pot fi gasita decat pe mail, messenger sau pe fix (sa vedem cine imi stie fixul). Va dura ceva pana imi voi lua telefon. Ce e haios este ca fara telefon nu stiu cat e ceasul!! Ma simt ca pe alta planeta!

update: problem solved! Patric a facut un pustiu de bine si mi-a dat un telefon.

Share

Poate unii dintre voi aţi avut un prieten, o rudă sau un profesor care să vă inspire mult, de la care să învăţaţi mai mult decât o materie, de la care să învăţaţi cine sunteţi şi ce vreţi de la viaţă, un om care să vă facă să citiţi mai mult, să ştiţi mai mult, să faceţi mai mult. Pentru mine acest om a fost domnul Olteanu.

“Îmi place pustoaica asta, e deşteaptă!”

Aveam 13 ani când a spus asta şi nu mi-a mai trebuit nimic. Dacă te lăuda, era o treabă. Aşa era domnul Olteanu: era ironic şi la prima vedere părea un dur. Când îl cunoşteai, te privea circumspect şi îţi punea câteva întrebări, voia să vadă dacă faci faţă unui gică-contra şi dacă îţi e ţie clar ce vrei. Dacă zâmbea până la urmă, puteai răsufla uşurat: ai trecut testul. Şi dacă te plăcea, dacă te aprecia, aveai şansa să înveţi de la cel mai bun cum să-ţi urmezi visul.

(Eu şi domnul Olteanu, în 2000 sau 2002, în autocarul care aducea echipa din Voineasa unde avusese loc reuniunea nationala PAL-Tin. El dormea,)

Mie mi-a schimbat viaţa. Când aveam mai multă nevoie ca un om pe care îl respectam şi îl admiram să-mi spună “bravo!”, de un mentor, a apărut domnul Olteanu.

Întotdeauna mi s-a spus că vorbesc mult, că vorbesc prea mult, că sunt prea agitată, că trebuie să mă integrez mai bine şi să încerc să nu mai ies în evidenţă. La momentul perfect, când începeam să devin adult şi nu ştiam încotro să mă îndrept, a apărut cineva care m-a făcut să cred că tot ceea ce mă caracterizează e bun şi poate fi şi mai bun, că am în primul rând calităţi, nu defecte şi că pot să fac orice îmi propun.

Şi când spui “domnul Olteanu”, spui proiectul PAL-Tin. A fost proiectul lui de suflet. Pe timpul lui liber, domnul Olteanu a convins sute de oameni să se implice în acest proiect, să nu subestimeze copiii, să ceară socoteală celor aleşi.

Aveam 13 ani când am intrat în Proiectul PAL-Tin, derulat de Asociaţia MASTER Forum (mai jos detalii). Domnul Olteanu mi-a propus ca, împreună cu alţi copii, să vorbesc ce fac eu în Asociaţia MASTER Forum, Proiectul PAL-Tin cu o doamnă venită din Georgia. Aşa cum fac şi acum când e vorba de ceva ce îmi place, am vorbit mult, tare şi repede şi nu m-aş mai fi oprit. La sfârşit, domnul Olteanu era mândru de mine. O convinsesem pe acea doamnă să demareze şi ea proiectul în ţara ei. Nu-mi venea să cred. De obicei, după ce vorbeam cu înflăcărare despre ceva, cineva îmi spunea că sunt obositoare. Îmi găsisem în sfărşit locul.

(Traiam de fapt într-o lume strâmbă. Într-o lume cu viziuni înguste cu sechele comuniste, una în care a fi un copil bun, un copil deştept, însemna să taci şi să semeni cu alţii. A avea zvâc era privit ca un defect. Şi acum e aşa, din păcate. Şi acum uniformizarea e valoarea supremă în societatea noastră.)

Au trecut 13 ani de când am intrat într-un ONG creat de un om cu o viziune modernă şi de atunci nimeni nu a mai reuşit să mă convingă că tăcea şi a mă conforma sunt lucruri bune, iar a vorbi mult şi cu entuziasm, a te lupta pentru ceea ce crezi până în pânzele albe sunt un lucruri rele.

Proiectul PAL-Tin, pe scurt, înseamnă organizarea de alegeri la nivelul şcolilor şi liceelor, după modelul alegerilor la adulţi, alegeri în urma cărora se forma un consiliu care, timp de 2 ani, cât avea mandat, derula proiecte pentru a rezolva probleme ale alegătorilor lor. Ca să vă faceţi o idee, copii căută sponsori (sau cer ajutorul autorităţilor locale) şi fac parcuri pentru role, piste de biciclete, renovează şcoli, organizează concursuri sportive sau de cultură generală sau orice altceva au promis in campaniile lor electorale sau cred ei că e necesar în comunitatea lor.

Sună idealist, dar în practică este realist şi a schimbat România mai mult decât orice program guvernamental. Din 1994 până acum, proiectul PAL-Tin a atins mii de oameni, copii şi adulţi, elevi care au învăţat ce înseamnă alegeri, ce înseamnă să faci un bine pe timpul tău pentru simpla satisfacţie că ai ajutat pe cineva şi că ai realizat propriul tău proiect, copii care au primit o alternativă la a sta la bloc sau la televizor, copii care au învăţat să-şi atingă potenţialul; părinţii acestor copii au fost la rândul lor atinşi de PAL-Tin pentru că au văzut cu ochii lor cum nişte copii devin exemple pentru ei înşişi, în loc să spargă seminţe discută, scriu bugete, îşi pun ideile în practică ; iar consilierii adulţi au văzut că  din comunitatea pe care o reprezintă fac parte şi nişte copii care brusc le-au cerut socoteală. În toate oraşele în care a existat un Consiliu Local al Copiilor/Tinerilor viaţa comunităţii a fost marcată de acest proiect.

Proiectul a fost adaptat după un model francez care funcţionează de zeci de ani: adaptarea a constat în faptul că noi am învăţat copiii să scrie bugete şi cereri de sponsorizare, în timp ce copiii din Franţa spuneau în Consiliile Locale ale adulţilor ce şi-ar dori: un club de şah, un concurs de pictură, computere pentru şcoli etc, iar adulţii, din bugetul local, acordau toate resursele necesare desfăşurării acţiunii  / realizării proiectului. Cum ar veni, ai noştri sunt mai deştepţi!

În jurul lui, domnul Olteanu a strâns tineri care ar fi putut face orice altceva în timpul lor liber, dar preferau să vină la şedinţe în care puneau la cale reuniuni naţionale şi mâncau apoi un ghiveci de peşte. Domnul Olteanu facea cel mai bun ghiveci de peşte.

Datorită lui, am ajuns să vad Delta Dunării prima dată. Am organizat acolo o reuniune naţională pentru că el susţinea că e cel mai frumos loc de pe pământ. A fost de neuitat, într-adevăr. Acolo am făcut insolaţie din prima zi şi din cauza secetei am rămas fără apă curentă! Haha!

Domnul Olteanu era aşa cum mi-aş dori să fie toţi şefii. Pentru că domnul Olteanu credea în mine. De la 15 ani mă trata ca de la egal la egal. M-a luat cu el la Forumul National ONG,  mi-a dat responsabilităţi uriaşe, am fost coordonator de proiect si trainer la o varsta la care profesorii mei de la liceu nu concepeau nici macar faptul că aveam dreptul să protestez pentru o notă nedreaptă.

Domnul Olteanu m-a convins că sunt talentată, îmi spunea “bravo, eşti foarte tare!” când făceam ceva bun, când aveam o idee bună, iar când făceam o prostie vorbea cu mine până înţelegeam ce am greşit şi cum să nu mai repet greşeala. Foarte puţini oameni mai spun “bravo!”.

Domnul Olteanu m-a invatat să-mi aleg reperele, să “think outside the box”, să nu-i mai cred pe cei care îmi spun că vorbesc prea mult şi că ar trebui să stau în banca mea, să văd că sunt mult mai mult decât o elevă cu traseul casă-şcoală-casă, că e alegerea mea să fac mult mai mult de atât.

În 16 ani, de când există proiectul PAL-Tin, mii de oameni l-au cunoscut pe domnul Olteanu şi toţi pot spune “Jos Pălăria!”

Din păcate, domnul Olteanu s-a stins astăzi, duminică. Şi aş mai fi avut să spun atât de multe despre el. Dar nu cred că am cum să vă fac să înţelegeţi ce om special a fost şi ce gol a lăsat în urma lui. Asta dacă nu cumva l-aţi cunoscut şi atunci cred că deja ştiţi că unul ca el nu mai găsim şi că suntem norocoşi că l-am cunoscut. Odihnească-se-n pace!

ION OLTEANU

28 Noiembrie 1953 – 24 Octombrie 2010

Pagina lui de pe site-ul CENTRAS il descria astazi asa: ION OLTEANU este doctor in filosofie si absolvent al Facultatilor de Filosofie si de Drept, Universitatea Bucuresti. A fost cercetator la Institutul de Filosofie, cu specializarea in filosofie politica, filosofia dreptului si studiul mentalitatilor. A lucrat ca Secretar de Stat pentru Departamentul Tineret din Ministerul Tineretului si Sportului. Ulterior, a lucrat in structuri ale administratiei centrale responsabile de relatia Guvernului cu societatea civila (Consiliul pentru Reforma, pana in 1997 si Directia pentru relatiile cu organizatiile neguvernamentale pana in 2001). Din 2001 este coordonator de programe la CENTRAS si unul din principalii responsabili pentru organizarea Forumului National al ONG-urilor si pentru consultanta asigurata forumurilor judetene. A elaborat capitolul “Probleme de management asociativ” din volumul “Ghid juridic si practic pentru organizatiile cu scop nelucrativ” (1996), a elaborat studiile «Premise si conditii necesare dezvoltarii capacitatii parteneriale a actorilor locali » (2003), «Premise si conditii necesare dezvoltarii capacitatii de advocacy a actorilor locali» (2003)

Share

Stateam si eu la o cafea cu o prietena si vine vorba de-o tipa care a emigrat.

Zic: “Bravo ei, sa fie fericita. Si cu ce se ocupa acolo?” Si prietena mea zice “Pai, deocamdata invata limba.”. Zic “Da, inteleg, si dupa aia ce are de gand?” – “Pai, poate face un copil peste cativa ani…” – “Si pana atunci?” – “Invata limba, sta acasa, se obisnuieste…”. Se obisnuieste cu televizorul sau cum?

Ce asteptari mici sa ai de la viata ca sa fii fericita stand acasa, asteptand sa vina sotul de la serviciu? Ce viata e aia? Si ce te faci daca sotul se cupleaza cu o colega de serviciu? Ca na, asa e-n viata. Tu incotro o iei? Te apuci la momentul ala sa muncesti… ca ce? Reprezentant Avon? Bine, nu ca trebuie sa-ti traiesti viata asteptand momentul in care trebuie s-o iei de la capat singur, dar trebuie sa evoluezi, sa devii din ce in ce mai puternic, sa fii gata pentru orice, sa iti ajuti familia, sa fii un stalp, nu un parazit pentru cei din jur.

Si ce fel de personalitate are cineva care nu are disciplina pe care ti-o impune o slujba, fara cu responsabilitati si fara ambitii? Personalitatea unei pisici capabile numai sa manance si sa se alinte, banuiesc.

Si nu ma refer acum la mamele care au bebelusi in scutece, mi se pare normal sa faci o pauza la serviciu ca sa te asiguri ca fii-tu sau fii-ta stie cine e ma-sa si stie ce e voie si ce nu e voie. Dar dupa ce copilul intra la cresa, la gradinita sau la scoala, tu sa nu faci decat sandivisuri? Cum o fi?

Imi este imposibil sa inteleg existenta celor care se limiteaza la a fi un accesoriu al cuiva, care nu lupta si nu se bucura de satisfactii aduse de viata personala, dar si de cea profesionala. Nu zic ca e rau sa fii casnica, doar ca eu nu inteleg cum de oamenii care stau nu se urca pe pereti!

Share

N-am crezut ca voi spune asta vreodata, dar IMI PLACE SA GATESC! Si sufar pentru ca nu am cui sa ii impartasesc peripetiile mele culinare.

Gena ardeleneasca a sarit o generatie, maica-mea zicand ca a gati este o necesitate, in nici un caz o placere, iar dintre prietenele mele, nici una nu se lauda cu a depasi faza omleta si sandvisuri, din lipsa de timp.

Asa ca ascultati / cititi aici, ca daca nu povestesc aici, forumurile ma pasc si nu vreau sa risc!

Cel mai mult imi place sa fac mancaruri cu ingrediente mai putin obisnuite: banane, ananas, migdale sau susan, de exemplu. Dar imi place sa fac si mancaruri romanesti: ciorba, supa, varza calita, tocanita sau ciulama. (Sigur, nu sunt de fapt romanesti, mai ales ciulamaua, dar voiam sa spun ca se gasesc pe meniul tuturor romanilor.)

Am tot felul de ingrediente speciale, pentru ca imi place sa experimentez: scortisoara, miere, ghimbir, busuioc, depinde de mancare. Am riscat, dar a meritat, pana acum toate au imbunatatit mancarea!

Cele mai ciudate mancaruri pe care le-am facut pana acum au fost: Bragioli (o mancare malteza cu carne de vita, imi pare rau de cacofonie, dar a iesit foarte bun!) si pui marocan cu banane si ananas.

Cred ca m-am specializat in vinete gratinate la cuptor. (Se taie 2 vinete in felii groase aprox. 1 cm, se sareaza, se lasa la scurs 20 de min, se sterg cu servetele de hartie, se dau prin ou si pesmet, se prajesc pe ambele parti, se lasa pe un strat de servetele de hartie pentru ca uleiul sa se absoarba. Intr-un vas de jena se aseaza un strat de sos marinara, apoi un strat de vinete, apoi un strat de felii subtiri de parmezan si un strat de mozzarella, apoi inca un strat din fiecare, ultimul sa fie de mozzarella. Se pune la cuptor pentru gratinare.)

Mai fac si sosuri pentru paste de te lingi pe degete! Ador penne quatro formaggi, dar e o mancare foarte grea. Sosul e incredibil de smplu de facut.

Daca as putea, as gati 8 ore pe zi in fiecare zi. Totul e sa am “clienti”! Nu-mi place sa gatesc doar pentru mine. N-are nici un haz. Pe sistemul mostenit de la mamaie, imi place sa am multa lume la masa si mancarea sa fie laudata! ) De voie, de nevoie, Testosul a deprins obiceiul de a spune de vreo 10 ori la masa ca mancarea e fooooaaaaarte buna!

Asadar, daca erati curiosi, pe meniul de astazi avem supa de pui cu taietei de casa si mamaliga cu branza si smanatana sau piure de cartofi cu friptura. Sa vedem ce ne inspira mai mult pe seara.

Si daca prin absurd va intrebati, am tot 48kg pentru ca, desi gatesc in cantitati industriale, mananc tot foarte, foarte putin.

Bai, de cand scriu la postul asta, mi s-a facut o pofta de o ciulama… )

Share

Acum, intorcandu-ma de la o bere (de fapt a fost un cocktail pentru mine hihi) cu niste prieteni, am nimenit cu un taximetrist simpatic. Eram in masina cu inca doi prieteni. Soferul ne- a spus, pornind de la faptul ca nu stie foarte bine strazile, ca lucreaza si ziua, la un call center. Noaptea e taximetrist. Primul gand a fost “Asta o sa adoarma la volan!!” Zic: “Pai, si cum rezistati?” El spune: “Nu am de ales“. In plus era student la zi la Sport. “Si ajungeti vreodata la cursuri?” – “Da. Si ajung si la biserica!”

Iata ca se poate sa le faci pe toate. …Sau poate ca doar pentru ca se ducea si la biserica se putea!

Share