Andressa

Poate era sesiunea, poate era lumina ciudata sau caramizile alea…

Poate ca era cam pustiu sau pentru ca nu se grabea nimeni in jur, asa, ca intr-un loc cu oameni…

Dar mi s-a parut atat de rece Automatica. Ieri am intrat pentru prima data la Rectorat, la Calculatoare [parca].

M-am plimbat pe coridoarele lungi si m-am simtit ca o furnica sub cupola prea inalta, ca intr-un borcan din sticla colorata pentru ca desi intra putina lumina, era totul gri, deformat.

Peretii prea solizi, prea mari, prea multe caramizi si tavanul prea inalt… Stilul “Casa Poporului” imi da fiori. Imi vine sa ma asez intr-un colt si sa ma uit pe toti peretii pana ma obisnuiesc cu aerul apasator, ca un agorafob mic, mic.

Si la Leu, la parter, e la fel. E tot timpul lumina de vreme ploioasa, curent si pare vesnic pustiu pentru ca spatiul nu e delimitat, e asa … un fel de hala cu aviziere.

Si cand imi aduc aminte cum era la Stendhal, in Grenoble. Exista o sala in care studentii puteau pierde vremea, o sala cu o canapea si masa de ping-pong. Era luminos si aveau un fel de gradina interioara care facea cladirea sa para in mijlocul unei oaze.

La Leu si [ mai nou am aflat ca si ] la Rectorat oamenii nu sunt oameni, sunt furnici mici, mici printre caramizi asezate atent una peste alta, pana la cer.

Citeam pe un tricou acum ceva timp “You are what you eat” , un text asezat langa poza [dezgustatoare pentru unii] unui porc simpatic si graaas.

Sambata mi-am rezervat luxul de a petrece o ora facand… nimic. Am stat cu televizorul deschis pe nu-stiu-ce-post in timp ce rasfoiam un catalog Avon. Nu ascultam televizorul, eram vrajita de poze cu rujuri si diverse farduri, cand la un moment dat m-a facut atenta sintagma “extract de melc”.

Da, orice ai avea pe fata: negi, cicatrici, acnee, pete – crema cu extract de melc – un extract recent descoperit desigur! – rezolva tot, acopera tot. Pari mai tanara, mai frumoasa, mai sanatoasa…

De parca nu vizualizam deja, pe ecran apare un melc [din'ala clasic cu carapace, cu ochii ca antenele, melc ce lasa urme unsuroase] pe langa crema minune: Crema cu extract de melc!

Care e procedeul de obtinere a extractului? Ii storc pe melci? Le aduna mucozitatea lasata dupa o plimbare pe o frunza din gradina? Le aduna excrementele? Ca sa nu sufere, le dau vreun medicament ce ii face sa secrete multa mucozitate pentru crema?

Imi trece starea neplacuta provocata de vederea melcului si ma uit mai atent in catalogul Avon. Extract de paducel, seminte de perilla, deja celebrul extract de cactus, masline sau ceai alb… macar astea nu misca si nu lasa mucozitati… Si totusi. Sunt eu ciudata sau chiar suna dubios toate astea ??

ps: sunt zvonuri ca maine aparem cu Overheard in EvZ la pagina 18

Impinsa de dorinta de a-mi face haine pe masura, adica inguste, inguste, mergeam adesea la o croitorie din cartier. E genul ala de magazin care nu s-a schimbat mult de la Revolutie, desi in jurul lui s-a construit, s-a demolat, s-a recladit, s-a renovat….

Croitoria are aceeasi firma mare prafuita “Croitorie”. Nici “La Gigel Croitorul”, nici super-oferte, nici un SRL in coada… Doar Croitorie.

Decorul din vitrina e acelasi pe prin 1980…niste manechine fara cap sau membre, dintr-un fel de burete rigid, visiniu sau verzui pe care sta niste stofa aruncata.

De putin timp au mai vandut din spatiu, ca ocupau 100 mp, desi foloseau cred 40. Asa ca spatiul s-a cam injumatatit si au pus termopane la strada. Insa decorul si firma nu s-au modificat.

Cand intram acolo, parca intram intr-o sufragerie unde niste femei coseau. Era covor pe jos, femeile discutau si coseau, ascultau la un radio vechi romante. Nu ma bagau in seama. Parca ma uitam pe geamul unei locuinte sau acultam pe la usi.

Tineam o plasa cu o pereche de blugi de stramtat sau material sa-mi fac pantaloni dupa un model si asteptam sa fiu intrebata ceva.

Dupa minute in sir in care ma uitam pe pereti una din femei se indura: “Ce vrei, copile?” “Am si eu niste pantaloni, sa vedeti..”

“Stai sa vina domnu’ Popescu”. Parca asa il chema pe croitorul sef.

Venea pana la urma si dl Popescu, isi punea ochelarii si se uita. Nemultumit! Intotdeauna nemultumit! “Ce-i cu materialul asta??” “Nu e bun?” “Pai nu e bun, cum sa fie bun?!”

Tragea de el sa-mi demonstreze, il peria, il masura, nu era niciodata bun. Prea gros, prea elastic, prea subtire, prea pretentios, prea putin…

Mai cumparam. Tot nu era bine, modelul era prost! “Pai cum, ca va luati dupa ei, astia imi vin bine…”. “Nu se poate, nu intelegi?”

Pentru ca aia din fabrica aveau nu stiu ce, erau si un pic elastici.. Mai bine ma masoara pe mine. Bine. “Vino in 2 zile, ai auzit?”

In doua zile nu erau gata. Iar intram in cutia aia intunecoasa si prafuita, iar ma uitam pe pereti ignorata fiind… Si pana la urma aflam, “Cum sa fie gata deja?” “Pai ati spus…” “Am spus? Tu nu vezi cate am de facut?” Si ma intorceam dupa cateva zile. De obicei intr-o saptamana erau gata.

Ii probam si nu imi veneau. “Cum nu iti vin? Ai mai slabit?” Da, intr-o saptamana am pierdut 5kg! Nu a masurat bine, desigur. “Nu se poate”, spunea incet in timp ce se invartea in jurul meu, eu stand in sosete cu pantalonii punga la fund… Ii mai lasam cateva zile. Tot nu era bine, era ceva in neregula cu mine. Imi reprosa ca sunt cam slaba, cam inalta, ca de ce nu vine tiparul, ca ar trebui sa-mi vina! Sau “lasa ca merge asa” – pantaloni cu un numar mai mari.

Induram cu stoicism pentru ca voiam sa am pantaloni pe masura. Si pana la urma, dand vina pe alti croitori, colegi de-ai lui, ca nu il ajuta destul, ca nu stiu ce, dupa ce ma amana mult timp, reuseam sa obtin panatalnii mult visati. La care de obicei mai umbla si mama sau bunica, sa-mi vina si mai bine.

Si azi am trecut prin fata croitoriei. Mi-au venit in minte diverse lucruri pe care as putea sa le modific. Dar cand imi aduc aminte de “Serviciul cu Clientii” pe care il induram, imi iau cardul si intru direct la Kenvelo. Nu stiu daca imi vin bine lucrurile, dar stiu ca nu mi-e jena cand intru sa nu deranjez si nu ma cearta nimeni….

Nu ne alegem singuri cauzele pentru care sa luptam. Ne aleg ele pe noi.

In situatii asemanatoare se intampla sa actionam diferit. Si nu pentru ca invatam din greseli, prea rar se intampla asta. Si prea rar actionam altfel decat din instinct. Nu gandim, simtim.

De fapt nu-mi dau seama ce ne face sa dam totul din noi in anumite situatii si alteori sa fim absenti. Poate ca de fapt nu de noi depinde. Ca de fapt noi suntem la fel, ca nu ne depasim conditia de animalute sociale in nici un context, dar ca uneori contextul ne trage in sus ca o undita mai inteligenta decat vertebratele acvatice.

Colega mea de apartament si de facultate, Ina, si-a facut blog. Era de asteptat, dupa ce a petrecut doua saptamani cu mine! Iata link-ul. Citindu-l, aflati mai multe despre ce facem noi aici, eu gasesc se pare prea putin timp ca sa bloguiesc.

Ieri am ramas fara baterie la telefon pe la ora 18:20. In 10 minute trebuia sa fiu intr-un loc pe care nu eram in stare sa il gasesc, trebuia deci sa dau un telefon sa aflu detalii. Mai tarziu ma mai vedeam cu doua persoane – alte telefoane de dat.

1. Eram la Piata Victoriei. Am intrat la Orange. Eu sunt abonat Connex, pardon Vodafone. Am intrat la un fel de Cafe Internet si i-am spus celui de la receptie ca nu mai am baterie, dar ca am o mare urgenta. Imediat si-a descompus telefonul, sa folosesc telefonul lui cu sim-ul meu. I-am multumit, dar aveam numerele in memoria telefonului. Nu avea incarcator.

Am mers alaturi, la Service [cred]. Toti angajatii pareau ocupati. Am mers la niste domni ce cred ca se ocupau de contabilitate si le-am spus povestea. Unul s-a dus sa-mi caute incarcator si mi l-au incarcat vreo 10 minute. Au vazut ca nu eram pe Orange, dar [evident ca] nu a contat.

2. Eram pe la Moxa si ma intreptam spre piata Romana pe jos. Un troleibuz a trecut pe langa mine, avea afisat in loc de numar cuvantul “DEFECT”. A claxonat si a oprit langa mine. “Unde mergeti, domnisoara? Hai sa va duc!” – “La Piata Romana.” – “Hai sus!”. M-am urcat langa sofer. Am aflat ca una din usi nu mai functiona si trebuia dusa masina la depou. “Doar nu era sa mergi singura pana acolo, te dureau picioarele!” M-a lasat pe la coloane.

PS: acum ceva timp o masina a unei firme de securitate privata ne-a dus acasa pe mine si pe doi prieteni in toiul noptii – fara sa ii rugam, pur si simplu ne-au intrebat daca nu vrem sa ne duca ei.

Ce draguti sunt unii oameni!

- …Ah, si ai fost cu prietena, nu?

- Ce prietena? Nu, mah, ne-am despartit.

- Ah, da? …Ce bine! Adica nu e bine… Intelegi tu. Dar ma bucuram si eu ca mai sufera si altii.

- )) Da, e ok. Au murit si alte capre.

Am un instinct matern care depaseste instinctul de supravietuire.

Nu suport sa vad copii care cersesc si cand ma uit la stiri plang ca o baba la “Surprize, surprize” daca aud de copii abuzati, abandonati, rapiti… (La rapiti plang mai mult decat la aia morti, ca macar la aia morti stii o treaba, dar la aia rapiti nu stii daca nu cumva sunt violati as we speak…)

Stiti cum sunt nebunii aia care plang cand aud de catei eutanasiati si baga 10 maidanezi in casa ca sa-i salveze de hingheri? Asa sunt eu cu copiii. Numai ca eu n-am bagat pana acum in casa 10 copii, dar nici n-am auzit de vreo campanie de eutanasiere a homeless-ilor. …Mi-o fi scapat?

Ma intreb daca sunt programata genetic sa fiu atat de sensibila la acest subiect (si daca da, care este echivalentul acestei chestii darwiniste la barbati? doar nu raspandirea materialului genetic?!)  sau am citit ce nu trebuia cand eram mica si mi-am bagat virusi in sistem (cand eram eu mica nu exista Curb your enthusiasm, asa ca citeam, iar biblioteca pentru toti pare sa nu fie chiar pentru toti!).

Deci nu stiu de unde am luat virusul si nici daca e contagios, cert e totusi ca ma macina profund si neincetat si nu stiu cum sa scap! Cred ca imi trebuie o lobotomie si un maraton de filme cu copii criminali, sugari tortionari, puberi fara scrupule, adolescenti canibali. Lasati copiii malefici sa vina la mine!