Andressa

Recunosteam intr-un post de curand ca cel mai tampit lucru pe care l-am spus vreodata trebuie sa fie asta: “Dupa 30 de ani, oamenii nu se mai pot indragosti”. Culmea e ca l-am spus acum cativa ani, cand aveam deja buletin, ba chiar liceu absolvit, nu intra in categoria “bomboane cubaneze – cum adica ‘cu baneze’, ce sunt alea baneze?”, ceea ce am spus pe la vreo 6 ani.

Vine asa. Pe la vreo 5 ani, toti oamenii sunt mari. Pe la vreo 10 ani, aia de 25 de ani sunt adulti. Pe la vreo 17, aia de 30 sunt batrani. Pe la vreo 25 de ani, aia de 40 de ani sunt batrani si apoi vine o varsta la care spui ca Ion Dolanescu a murit tanar. (Adevarul e ca avea doar 65 de ani! )

Dupa acest sistem, se pare ca aveam pana in 20 cand am spus ca dupa 30 de ani nu mai simti decat proteza si pasiunea te copleseste cand vorbeste Mircea Radu (“ce frumos e, maica!”). Adevarul e ca aveam mai mult. Daca acum am 25 de ani, as zice ca pe la 21, 22 de ani am spus tampenia aia, iar asta e amuzant si uimitor in acelasi timp, pentru ca arata ca la 21 de ani ma simteam ca la 16 si ca nu imi dadeam seama ca, desi ma credeam nemuritoare, dupa propria mea definitie mai aveam doar cativa ani de indragostire dupa care urma sa ma roada dorul de Mircea Radu.

Am spus idiotenia cu pricina uitandu-ma la imagini de la a doua casatorie a nu stiu carui bogatan trecut de prima tinerete, ajuns la varsta la care mai toti bogatanii se recasatoresc si fac copii cu noua nevasta, mai tanara si mai fertila ca fosta. Si cum ma uitam eu asa la cei doi miri cam trecuti si foarte emotionati, am spus extrem de sincer: “De ce s-au casatorit? Ea are 34, el are 40, deci indragostiti clar nu sunt… ”

Mi-au zis mie mai multi ca de fapt nu-i chiar asa si ca o sa vad si eu pe pielea mea zbarcita ca o sa mai am sentimente si cand ma apropii de menopauza, dar ce voiam eu sa spun era altceva.

Eu cred ca indragostirea adevarata, aia pe care o asociez eu cu varste fragede, cere inocenta, inconstienta, necunostinta de cauza si curaj. Sigur, exista mai multe feluri de a iubi, dar eu vorbesc de iubirea acidulata, efervescenta, nu de aia vascoasa si dulce.

Cat de tare poti cadea in dragoste, ca-mi place expresia “fall in love”, cazi, te izbesti, te lovesti, iti rupi ceva in procesul indragostirii, deci cat de tare te poti indragosti cand prin vene nu mai circula bulele care te faceau candva sa canti de fericire si sa te crezi nemuritor? Si nu-mi spuneti ca nu se trezeste sangele ca o bere, nu se duc bulele cu timpul, pentru ca pana si eu simt la 25 de ani ca lucrurile au capatat limite, ca stiu multe si ma astept la multe, deci clar peste 10-20 de ani voi fi si mai obisnuita cu rasaritul soarelui si cremele antirid astfel incat n-o sa mai cred in finaluri fericite la tot pasul. Dimpotriva.

Devenim cu timpul cinici, plictisitori, materni / paterni. Moare copilul din noi. Ceea ce e un lucru bun, sa fim seriosi, numai copiii care prezinta moda sunt mai ingrozitori decat adultii care se cred copii. (pe larg despre asta intr-un post viitor) Femeile care poarta adidasi tot timpul sau rochii transparente si parul pana la talie la 40 de ani sunt la fel de naspa ca tipii de 40 de ani care isi plimba burta pe-o motocicleta, cu parul rar si lung in vant, crezand ca sunt sexy. Get over yourselves. Speriati copiii!

Asadar, in apararea mea, as spune ca oamenii pe care acum ii consider batrani pentru ca am senzatia ca eu o sa am 25 de ani pentru totdeauna, se indragostesc, dar nu mai “cad in dragoste”. Sentimentele vor fi mereu ranite: magarii care nu mai sunau cand aveau 20 de ani, n-or sa sune nici la 45 de ani, cand te insala vezi negru in fata ochilor si la 25 si la 40, dar cred ca indragostirea nu mai e la fel – cu exceptia crizelor de la varsta a doua cand moartea tineretii te face sa divortezi, sa te imbraci colorat si sa te porti ca un putzoi de liceu. Dar aia e deja altceva, e disperare.

Nu stiu exact cand, dar e un moment la care incetezi sa mai crezi ca e totul roz. Despre asta vorbeam.

(abia astept sa vad ce o sa cred despre asta peste 10 ani. Poate o sa sterg postul  atunci. )) )

update: nu stiu daca am fost clara, ce voiam sa spun e ca eu cred ca am spus o mare prostie. Nu cred ca e o varsta la care ne pierdem capacitatea de a ne pierde capul. Cred insa ca unora le piere inocenta si curajul, la orice varsta se poate intampla asta, si asta poate echivala cu o indragostire vecina cu imprietenirea.

Testosul m-a parasit. A zis ca nu mai merge, ca a incercat si ca pur si simplu e chinuit si nefericit. Asa ca acum ma duc singura la cursurile de dans.

Pentru ca a abandonat dupa numai doua cursuri, la a treia intalnire cu Luis de la A Lo Cubano m-am dus singura si m-am cam simtit ca femeile care se apuca de dansuri ca sa slabeasca si/sau sa cunoasca pe cineva. Ceva ce speram sa nu simt niciodata, cel putin pana nu ma ingras serios!

Apoi am trecut la gandurile de tip: “Ce mare branza! Sunt cupluri care-si petrec si luna de miere separat pentru ca le plac lucruri diferite: unul la munte, celalalt la mare… cupluri care divorteaza repede insa!”

Noi facem totul impreuna oricum, sex, sport, cumparaturi, citim despre cruciade, mai ca ne insotim si la serviciu , asa ca nu-i un capat de tara daca dansez fara el, poate e chiar sanatos!  [ ] , dar ma intreb: cat de mult poti face de dragul celuilalt?

Foarte putin. Pe locul al doilea, dupa marele “oamenii nu se mai indragostesc dupa 30 de ani” (dar despre asta alta data), in topul celor mai tampite lucruri pe care le-am gandit vreodata este “dragostea te poate schimba”.

Nu numai ca e o prostie, dar duce si la moartea pasiunii sa te astepti ca lenesul sa devina sportiv, curvarul – fidel, carnivorul – vegetarian, mutulica – vorbaret. De dragul tau, cineva se va schimba poate pana la nivelul: “pana acum nu mancasem broccoli, nu stiam ca imi place”. Cam atat. Multumeste-te cu o leguma simpatica, mai mult de atat nu va descoperi in sufletul lui datorita tie.

Umbla legende cu femei care spun ca sotul lor fugea de casatorie ca de dracul, dar ca atunci cand le-a cunoscut pe ele, au scos un inel din nu-se-stie-unde si i l-au infipt pe deget inainte ca ele sa apuce sa zica: “Da!”. Dar noi stim ca numai in Mica Sirena exista “the kiss of true love”, o pupatura cu puteri miraculoase care transforma sarantoacele in printese, bestiile in printi si concubinajul in logodna urmata de o casnicie fericita pana la adanci batraneti.

In realitate, cercetatorii englezi inca mai lucreaza la gasirea adevaratului motiv care ii face pe unii sa-si iasa temporar din minti. Cert este ca pe termen lung, oamenii raman la fel.

Nu exista: “nu credeam in casatorie, dar pe tine abia astept sa te fac mireasa mea”, “eram obsedat de munca mea, dar de cand te-am cunoscut pe tine, munca a picat pe palnul al doilea”; “niciodata nu mi-au placut copiii, dar de cand te-am cunoscut abia astept sa facem vreo doi, trei ai nostri”; “eram un sedentar, dar tu mi-ai deschis pofta de aventura”; “eram un snob, dar acum gust lucrurile simple”.

Eu numesc asta “nebunie temporara”, nu “dragostea adevarata”. Suna bine, toti vrem sa credem ca ca suntem tsunami, ca zguduim, ca tulburam oameni pana la transformare, dar suntem doar pietricele aruncate intr-un lac. Facem unde mici, nici macar valuri, iar apoi apa revine cum era la inceput.

Pana la urma te ia de nevasta pentru ca asa suntem programati social si chiar si in timpul nuntii se gandeste ca e o prostie si ca nu va purta verigheta pentru ca il deranjeaza la deget, munca revine in primul plan sau a abandonat-o pentru ca a obosit, ii vor placea copiii altora, cand sunt cuminti si curati, dar in rest le va spune alor vostri sa taca si cand au doua luni, dupa doua excursii in care oricum a mers mai mult cu masina isi va aduce aminte ce comoda e canapeaua, va da o tura prin bazar si apoi va comanda de pe net varianta cea mai scumpa a ceea ce-si doreste pentru ca tot mai crede ca, da, calitatea costa. Si brandul e brand.

Asa suntem. Incapatanati, enervanti, ficsisti. It sucks to be human.

Ne declaram schimbati pe veci pentru ca ne place sa credem ca mai avem o sansa, sa vedem in oglinda o versiune imbunatatita a noastra, dar am batut in cuie ce vrem si ce nu vrem si e ca la magazinul Mango: chiar daca mai ai bonul, e imposibil sa schimbi ceva.

Dragostea adevarata e mai degraba acceptarea acestor defecte, pardon de cliseu. Atata timp cat crezi ca esti “fairy dust” in viata cuiva, vei fi dezamagit sa vezi dupa o vreme cum caleasca se transforma in dovleac. Nici o minune nu dureaza mai mult de 3 zile. Sau, ma rog, 3 luni. Oricum, infinit mai putin decat “forever”.

Am gresit. Stiam ca nu-i place sa danseze si totusi l-am rugat sa vina cu mine. Si-a calcat pe inima si m-a calcat pe picioare, dar tot a abandonat. De dragul meu a incercat, dar nu se putea ca de dragul meu sa ii placa ceva ce ii displace de cand lumea. Asa ca dansez singura si-mi place. Macar avem aceeasi idee despre vacanta perfecta.

Luis si Alian sunt doi cubanezi care danseaza dintotdeauna si dau lectii de dans de cativa ani buni. Pana de curand, faceau asta chiar in Cuba, dar o romanca i-a furat inima lui Luis si se pare ca a fugit cu ea pana in Bucuresti! Luis a venit dupa ea si impreuna cu prietenul lui, Alian, si-a deschis aici o scoala de salsa: A Lo Cubano.

Eu i-am cunoscut ca prieteni ai unor prieteni si am batut palma cu ei: cursuri de salsa pentru un post pe blog. Testosul isi blestema zilele, eu sunt in culmea fericirii! Am facut deja o lectie si stim cativa pasi de baza si o microcoregrafie. Sa va spun impresiile dupa prima lectie:

In primul rand, e foarte misto sa inveti salsa de la niste cubanezi. E ca si cum ai invata sa saruti de la un francez! :-*

In al doilea rand, ei vorbesc in romana, spaniola si engleza. Si sunt foarte simpatici!

Cel mai mult si cel mai mult imi place insa la ei ca dau lectii private. Asta inseamna ca spre deosebire de alte scoli, unde se aliniaza cel putin 20 de persoane in fata unui profesor si imita ca maimutele ce face el, aici Luis si Alian lucreaza cu cate o persoana sau un cuplu pe lectie. Mai precis, la prima lectie n-a ras nimeni de Testos, exceptia mea!

Scoala lor se afla pe Calea Dudesti si sala de dans e amenajata foarte dragut, cu steaguri si semnaturile prietenilor lor pe un perete. Si eu am semnat acolo.

Daca vreti sa-i cunoasteti personal pe Luis si Carlos, ii gasiti maine, sambata – 22 august, la ora 16:00 la Baneasa Shopping Center, unde vor da lectii de Salsa doritorilor – partea a doua. Saptamana trecuta au mai facut asta si au avut atata succes printre cumparatori, ca au fost invitati sa repete evenimentul. Poze de saptamana trecuta:

Intrati si pe site-ul lor, sa aflati mai multe despre ei. Poate va luati inima-n dinti si iubitul de mana si incercati si voi o lectie. Hasta luego, amigos!

Vai de mine si de mine, fac ce fac si iar apar la gazeta. De data asta e de bine. Ma rog, asa si asa.

Catavencienii s-au apucat de un sexy-top cu ziariste si m-am gasit si eu printre propuneri. Vorba vine, de fapt mama m-a gasit, m-a trezit ieri din somn cu un telefon: “Mami, mami, ai aparut in Catavencu!” Raspunsul meu? “O-oh…” Cine vrea sa intre in gura lor? Parca era mai amuzant cand au facut topul cu baieti! )

M-am linistit, nu-i chiar asa de rau. Ia uitati ce zic de mine: “o practicantă a comentariului-viteză, care semnează “Andressa” pe blogul personal şi “Profana” într-un cotidian sportiv (Andreea Retea de la Pro Sport)”. Just!

Apoi:

“Are 25 de ani şi un blog de trafic intens, ca mochetele acelea din barurile de pe Calea Victoriei, în care ne făceam  mangă, cînd eram şi noi tineri şi deştepţi. De anul trecut lucrează şi în presă. Scrie şi la Pro Sport, sub genericul “Profana”, ceea ce nu ştim exact ce înseamnă, dar bănuim cu ce se ocupă. Din cîte-am observat, scrie despre Bănel, Michael Jackson, Dănciulescu, Lolek şi Bolek, Rădoi, Dan Petrescu sau despre o prietenă a ei care se mărită. Deci e cam greu să-ţi faci o idee.

S-a apucat de scris pentru că e a doua ei natură, pentru că e curioasă, sociabilă şi volubilă

A fost studentă Erasmus în Varşovia prin 2006-2007, poartă mărimea 36 la picior şi nu-i plac adoră plimbările lungi pe plajă. Din cîte am înţeles, pentru Chivu şi-ar murdări, totuşi, degeţelele prin nisip că, deh, “oameni suntem”. În rest, citeşte J.D.Salinger, George Orwell, Haruki Murakami şi Amélie Nothomb şi în timpul liber se dă pe videoblogging. Ce este videoblogging-ul? O chestie relativ nouă, care seamănă cu ce ştim noi că se poate face cu un webcam, dar fără porno.

Verdictul specialiştilor: Andreea-Andressa-Profana se poate dovedi alegerea perfectă dacă ai 5.000 de unici pe zi, ştii cu ce se mănîncă feedburner-ul, ping-urile sau sutele de plugin-uri inutile de pe WordPress. Şi, evident, ieşi din casă doar ocazional, la o nuntă, un botez şi premiile anuale BlogFest. E clar: trebuie să te tragem şi noi nişte bloguri de succes! Un nou univers se va deschide!”

sursa: aici.

Ce daca traficul pe blogul meu e intens ca ala de pe mochetele nu-stiu-de-unde? Cum sa te superi pe asa ceva? )

Sigur, informatiile merita cateva comentarii / corecturi / completari:

- da, bai, scriu despre orice si despre nimic, Profana si Seinfeld, ce sa zic! Si ce daca?

- bai, port marimea 36 SI JUMATE la picior! De-aia ma rod toti pantofii (36 sau 37).

- nu stiu ce a vrut autorul sa spuna cu “…şi nu-i plac adoră plimbările lungi pe plajă.” Ca sunt nehotarata?

- lista autorilor preferati poate fi actualizata, am enumerat scriitorii aia acum mult timp pe nu-stiu-unde. Mai imi place si Milan Kundera, de exemplu, na!

- ies din casa mai des de-atat!

Asadar, astia de la ziar ne iau un pic la misto, da’ asa-i in tenis. Sa ma supar sau sa-mi fac campanie si sa trimit niste poze mai sexy-reusite, mai ales de-astea proaspete ca abia am venit din tarile calde dupa 15 zile de dezmat si am un bronz supermisto? )

I have bad phone karma. Am ramas iar fara telefon.

L-am luat anul trecut, la sfarsitul lunii august, de la Marketonline , “magazinul de 7 stele”, stele verzi – if you ask me -, sau 7 tzepe. Magazin pentru care, culmea, am facut reclama in 2007 in campania Blogvertising. Banii din campanie au mers la niste copii, ceea ce e un lucru bun. Dar magazinul m-a scos din sarite ingrozitor!!

E vorba de un Samsung U900 Soul la care am cumparat si garantie suplimentara, adica am platit in plus ca sa am garantie 24 de luni, in loc de 12 luni. Bad idea! Pentru ca dupa cateva luni, la prima defectiune, service-ul mi-a anulat garantia pe motiv de “socuri mecanice”. Mai precis, era folosit. Ca nu mi-am luat telefon ca sa-l tin in tzipla, cum isi tin taranii telecomanda de la televizor. ) Avea telefonul zgarieturi, ma rog, am platit reparatia desi de cand il luasem dadea eroare de tip “sms memory full” la un numar mic de mesaje. L-am luat de la service si in continuare dadea aceeasi eroare. L-am dus din nou, l-au tinut o vreme iar, in continuare da aceasta eroare.

Nici microfonul nu a mai mers la un moment dat. Cica se aduna praf pe el si din cand in cand trebuie curatat.

Sa va povestesc si de service-ul de apartament de care am dat prima data cand l-am lasat la reparat. La parterul unui bloc, fara nici o firma afara, habar nu aveai unde sa suni. Noroc ca a iesit o mamaie pe hol si a zis ca “baietii cu telefoanele” sunt la usa aia. Intre timp s-au mutat, cand l-am ridicat erau deja undeva unde nu cred ca mai e cod postal de Bucuresti, pe la Bucurestii Noi. Ma scuzati, adevarul e ca am o matusa care locuieste pe acolo, dar cand merg la ea parca merg in excursie, fac 2 ore pana in cartierul ala. Ma rog, zona ca zona, cui ii pasa ca fac eu atata drum pana acolo?, dar dupa ce s-au mutat a fost santier asa ca mi-am recuperat mobilul facand slalom printre muncitori, placi de gresie, saci de ciment etc. Adevarati profesionisti! Zugravii, nu “baietii cu telefoane”.

Acum telefonul nu mai merge deloc. Nu mai pot fi sunata (intra mesajul cu abonatul nu poate fi contactat desi telefonul e deschis), nu pot suna, nu pot primi sms-uri si nu pot trimite sms-uri. Nu, nu l-am scapat, nu am varsat nimic pe el. Pur si simplu intr-o zi cineva m-a intrebat de ce imi tin telefonul inchis. Si am aflat ca multi care ma sunau credeau ca il am inchis si apoi nici mesaje nu am primit s.a.m.d.

Nici macar un an nu am de cand l-am luat. Ce sa fac? Sa platesc reparatiile? N-ar fi asta o tragedie, dar eu cred ca un produs nou care se poarta asa de la inceput e un produs fundamental defect. Cei de la Marketonline se spala pe maini. Mi-au spus ca numai daca sta 70 de zile in service sau daca cei de la service spun ca nu poate fi reparat, pot primi alt aparat. Numai ca nici daca ambele conditii sunt indeplinite simultan, daca mi-au anulat aia garantia de la prima zgarietura, nu voi primi alt telefon. Cel putin nu pe gratis! )

Ma intreb ce clienti au ei daca garantia se aplica totusi cuiva. Fac pariu ca sunt ingeri cu maini de catifea, fiinte de ale caror incaltari nici noroiul nu se lipeste, iar ploaia ii ocoleste!

Cum arata telefoanele voastre dupa cateva luni? Nu au zgarieturi? Poate sunt eu ciudata si cu buzunarele ascutite, dar toate aparatele pe care le folosesc arata… folosite. Fara sa fie defecte, zdruncinate sau triste.

Cand am luat telefon de la Vodafone si s-a stricat dupa o luna clapeta, mi-a fost inlocuit cu scuzele de rigoare. Si avea si ala zgarieturi, slava Domnului! Si atunci ma plangeam pentru ca service-ul de pe Stefan cel Mare nu avea firma vizibila! ) Damn, I miss those days.

Blestem ziua cand m-am gandit sa iau telefon de la MarketOnline. Ma intreb de ce am facut asta cand stiam ca o prietena ii luase mamei ei un aparat si a avut o gramada de probleme cu ei la ridicare. De altfel ridicarea produsului e o experienta usor traumatizanta: intri in depozit, un fel de garaj cu o tejghea la care stau doi baieti inconjurati de cutii cu produse. Ei iti cauta in muntele de cutii produsul pe care l-ai comandat. Ma rog, cele 7 stele sunt mai degraba 7 licurici bolnavi.

Acum ca v-am povestit cum am ramas fara un telefon relativ nou si m-am umplut de spume avand de-a face din nou cu oameni pe care ii doare la baterie de problemele tale, ma simt deja mai bine.Va urez mai mult noroc decat am eu! )

Am mai povestit despre blogul meu intr-un interviu pe Feminis.ro. (Cu aceasta ocazie mi-am stabilit niste principii pe care le voi respecta de acum cand vine vorba de interviuri, dar despre asta intr-un episod viitor).

Tot despre mine, sa nu-mi fie cu deochi de interesanta ce sunt!, mai vedeti si in revista Petocuri. Am anuntat asta in postul blitz si iata ca m-am tinut de cuvant. Aici gasiti pdf-ul (cautati in arhiva revista nr. 19). Rasfoiti pana dati de 5 bloggerite in rochite. Public si eu o poza din ziua aceea, parca putin mai reusita decat cea din revista.

1.Imi retrag cuvintele despre Florin Piersic din acest post. Am vazut aseara spectacolul “Straini in noapte” cu Florin Piersic si Emilia Popescu, in regia lui Radu Beligan si tin sa va spun ca Florin Piersic e la 70 de ani mai in toate mintile decat vom fi noi vreodata. M-a facut praf! Sa vedeti spectacolul, neaparat!!

2. Am aflat intamplator ca tipul din cuplul descris aici are o viata paralela cu cea de familist. Ei, poftim! Cuplul e perfect imperfect, vorba Tinei. Si, apropo de piesa amintita mai sus, personajul Pierre intreaba cum o fi mai bine: atent si infidel sau plictisitor si fidel? El raspunde: atent! Eu zic: numai doua variante exista??

3. A treia era ceva cu apa calda, dar m-am razgandit. Nu merita sa o povestesc )

Azi am fost la prima sedinta foto din viata mea. Probabil si penultima sedinta foto din viata mea. (In ziua nuntii, daca va fi cazul!, va mai trebui sa stau cuminte la poza si atat!)

(Nu pun la socoteala pozele pentru revista Biz, cand pozele au fost de grup, iar machiajul si coafura au lipsit cu desavarsire. Ma rog, ne-am aranjat fiecare parul cu degetele, dupa posibilitati. Nu era pictorial de moda, era fotografie jurnalistica. Nu se pune, deci!!)

M-au invitat cei de la Pe Tocuri si dupa ce m-am framantat ca un aluat de paine (Salut, Violeta!), am zis “La naiba, o viata am!” si am acceptat.

(apoi am vrut sa renunt pentru ca am incetat de o luna tratamentul pentru piele si mi-a fost teama ca o sa arat iar groaznic! am avut noroc si nu a revenit infectia. deocamdata!)

Pe Tocuri au lansat o campanie pro-rochii, daca pot sa-i spun asa , si au invitat mai multe bloggerite (am fost fotografiate separat, o sa revin sa scriu numele lor cand le stiu pe toate) la o sedinta foto in rochia preferata. Eu nici nu am o rochie preferata, va dati seama ce probleme mi-a ridicat invitatia asta! Plus ca nu imi place cum arat in poze, singura exceptie a fost poza din vechiul pasaport, imi venea sa plang cand a expirat!!

A fost totodata prima data cand m-a machiat altcineva. Ma simteam de parca m-ar fi spalat cineva pe dinti.

Noroc ca fotograful a fost foarte simpatic, altfel as fi aratat in toate pozele ingrozita, ca si cum cineva ar incerca sa ma omoare cu un aparat de fotografiat.

Abia astept sa va arat pozele, cred ca vor aparea in revista din iulie (am uitat sa intreb cand apar, sunt atat de zapacita). As fi vrut sa va arat un sneak preview si cum nu am nici o poza de la sedinta foto inca, mi-am facut eu una cu telefonul sa va arat machiajul. Din categoria “fii sexy”, “fii romantica”, “make love to the camera“, I give you my “asta-i locu’ meu de parcare, da?!”-look!

Draga Mazi,

ta-naaaaaam!

inainte sa fie bagati la cuptor:

dupa ce au fost la cuptor:

*eu am pus si masline verzi, dar nu am avut capere.