Andressa

1. Între 25 și 30 mai a avut loc concursul În căutarea Bucureștiului pierdut. 40 de echipe de câte 2 persoane au mers pe anumite trasee în zonele Labirint, Magheru, Căderea Bastiliei, Lascăr Catargiu, Filipescu, înarmate cu aparate de fotografiat și dorința de a găsi Bucureștiul de altă dată, orașul frumos lăsat în paragină în spatele unor clădiri noi și urâte.

Scopul proiectului este să promoveze un plan de valorificare urbană, adică participanții au fotografiat, au văzut și au vorbit cu proprietarii unor clădiri și la sfârșit au propus soluții pentru ca Bucureștiul din filmul de mai jos să nu se piardă pentru totdeauna.

Inițiatorii proiectului sunt Centrul de Resurse pentru participare publică, Asociația București Pro-Urbe, Asociașia Salvați Bucureștiul.

2. Acum mai bine de-o lună am primit o carte de la http://www.buybooks.ro/. Cartea era ”Povești erotice românești” și a venit cu o scrisorică ce spunea că au ales acea carte pentru mine pentru că eu scriu despre relații și înțeleg profunzimea relațiilor dintre un bărbat și o femeie…

Cred că mai potrivit era ”Arici Pogonici”, că la câte înțeleg eu…  :P În orice caz, cartea e mi-a plăcut, ea conține texte cu tematică erotică semnate de cei mai cunoscuți scriitori români. Mi-au plăcut cel mai mult cele ale lui Cezar Paul-Bădescu, Ionuț Chiva, Florin Iaru și textele semnate de femei.

Prima mea întâlnire cu literatura erotică a avut loc în adolescență când un prieten mi-a pus în brațe revista Fracturi și am citit celebrele texte ale Ioanei Băețica. Am citit, m-am speriat, mi-a plăcut. Abia apoi am descoperit Henry Miller și alte nume. Iar cartea ”Povestiri erotice românești” mi-a dat exact de aceeași senzație de lectură-descoperire, o carte ca o explorare în junglă. Așadar, mulțumesc buybooks.ro și v-o recomand, e o carte mișto.

(Mai ales după ce citești numai ruși, ca biata de mine, și simți că o sa rupi paginile dacă mai citești descrierea unei rochii de bal!!)

3. Am primit acum mult timp și 5 shoturi de Burn împreună cu o scrisorică ce mă avertiza că sunt foarte tari și îmi mai spunea că o să am nevoie de ele ca să am destulă energie să scriu, să răspund la comentarii, să încerc rețete și să le povestesc și pe blog. Am putut bea numai unul, recunosc, de curiozitate; sunt chiar tari, iar eu nu mai beau cofeină (decât atunci când vreau să fac un lcuru cu adevărat sălbatic și am un nespressor prin preajmă!). Povestea campaniei aici. Așa că mulțumesc, mi-a plăcut ideea. Deși la câtă energie am consumat în ultimul rând scriind pe blog, cred meritam doar o cafea fără cofeină! )))

4. Începând cu 9 iunie, Eva organizează seminarii despre machiaj, dans, arta culinară japonză, diete și alte chestii care frământă intens majoritatea femeilor și unii bărbați. Eu voi merge la cel despre machiaj, deşi cel despre arta culinară japoneză mă tenta mult mai mult, numai că nu am cum să ajung în acea zi. Poate ne vedem acolo!

Așa, ca fapt divers, știați că pe Jean Constantin îl chema de fapt Constantin Jean?

Să vă povestesc ceva despre hainele negre. Am fost rugată să scriu despre asta pentru că participi la campania Rexona Crystal.

Ca-n bancul ăla cu ”un pic de mov”, eu cred că un pic de negru se cere în orice. (Dacă nu știți bancul, vă țin în suspans și vă povestesc mai târziu, la cerere, în comentarii.)

O lungă perioadă m-am ferit să port negru. Mi se spunea că subțiază și îmi era teamă să nu par… unidimensională. Le invidiam pe toate fetele care purtau rochii simple, negre. Mi se păreau feminine, de sexy. Orice femeie în negru părea o felină pentru mine. Dar în continuare mi-era teamă de negru ca de o pumă  înfometată.

Acum însă, rochia mea preferată este neagră. Nu știu când mi-am luat inima-n dinți dar sunt fericită că am trecut peste prejudecățile despre biata nonculoare. În negru, oricine arată bine. Audrey Hepburn e cel mai elocvent exemplu, după părerea mea, și tot ea, în rochiile ei negre, este definiția feminității pentru mine.

Iar Coco Chanel, cu duritatea ei delicată, dacă pot să spun așa, masculină și sexy, este pe locul al doilea în topul meu Beauties in Black. Ca să nu zic Black Beauties! ))))

Cred că niciunei femei, indiferent de vârstă sau de siluetă, nu ar trebui să îi lipsească o rochie neagră din garderobă. Te salvează din orice situație și te face să arăți seducătoare.

Dacă vă plac hainele negre și îndrăzniți să fiți deosebite, intrați pe http://www.fiimemorabila.ro/. Grăbiți-vă, mai sunt doar câteva zile din campania la care puteți câștiga premii memorabile!

PS: Îmi place și umorul negru. Se asortează la orice! V-am mai spus că îmi place până și ”A series of unfortunate events”! Din cauza cinismului, unii mă cred… undead! Muahahaha!

Îmi doresc să fiu frumoasă. Îmi doresc să fiu atât de frumoasă încât să simt frumusețea ca pe o forță, să simt că pot manipula cu ea. Îmi doresc acea strălucire pe care o au unele persoane, aș vrea să simt că se luminează o cameră când intru în ea, că oamenii nu se pot abține să se uite la mine.

De când mă știu mi-am dorit asta și cred că tot ce am făcut a fost ca să compensez lipsa acelui sparkle pe care mi-l doream. Am învățat mai mult, am vorbit mai mult, am scris mai mult. M-am tuns în fel și chip, am băut mai multă apă, n-am purtat ochelari în public deși aveam nevoie de ei, am renunțat repede la aparatul dentar ceea ce, în mod ironic, m-a făcut mai urâtă mai târziu, dar pe moment mi s-a părut că lipsa lui  mă făcea mai agreabilă. Am alergat, m-am machiat, am vizitat dentistul de mai multe ori decât pe bunică-mea…

Mi-am dorit mereu să fiu una din femeile la care mă uit cu gura căscată, una din femeile pe care toți bărbații o vor lângă ei.

Când mă gândesc la una din aceste femei mă întreb cum se simt. Dacă sunt conștiente de puterea pe care o au. Dacă învață mai puțin, dacă zâmbesc mai mult, dacă își aleg iubiții altfel, dacă sunt mai fericite.

Eu nu am devenit superfrumoasă și nici nu o să reușesc vreodată. Am reușit însă să fiu fericită. Chiar superfericită! ))

Stil de blogger la superoferta

Pasarelele canta, copacii au inflorit, bormasinile gauresc peretii blocurilor, tot romanul isi innoieste gresia, timpanele mele – un fleac – au fost ciuruite de neobositii gospodari.

E clar, a venit vara la bloc.

Primul text pe care l-am scris pentru un material de televiziune a fost acum vreo 6-7 ani. Era despre un barbat care traia intr-o baraca de carton, intr-o parcare, alaturi de concubina sa si de fiica lor de 14 ani, nascuta si crescuta acolo.

Am mers la filmarea materialului ca sa cunosc mai bine personajul. Era octombrie sau noiembrie. Voiam sa prindem rasaritul ca sa aratam o zi obisnuita din viata lui., La rasarit, el se ducea sa care apa in galeti de la o cismea din apropiere, apoi se ducea sa caute de lucru in cartier. Spala parbrize, cara si orice altceva mai era in stare sa faca.

A fost innorat in dimineata aceea. Nu am vazut un rasarit ca lumea. Norii erau grosi, ploua marunt si rece, iar lumina facea lumea sa para alb-negru. Omul si-a vazut de treaba oricum, in ciuda dezamagirii noastre pentru ca nu puteam arata mai romantic povestea lui. De fapt, era prea romantic…

Eu am cam stat in picioarele echipei de filmare. Nu aveam nimic anume de facut, stateam si observam doar. Iar ceea ce am retinut din acea zi a fost faptul ca in baraca de carton de 2 metri patrati locuia, asa cum am scris mai sus, o fata de 14 ani. Fiica lui. O fata care avea nume doar pentru ca printii o strigau intr-un fel. Nu avea nici un act. Asa cum parintii ei nu aveau acte, nici buletine, nici certificat de casatorie.

Fata aceea, cu doar cativa ani mai mica decat mine, traia pe strada, la propriu. Nu mergea la scoala. Nu mersese niciodata. Cum ar fi putut sa se inscrie fara acte?! Ce acte, cand nu avea domiciliu? Si cum sa se duca la scoala fara haine? Fara carti? Fara caiete?

Nu avea nici macar apa. Ii aducea tatal ei de la cismea. Apa rece.

Mi-am sters lacrimi pe ascuns. M-am simtit vinovata pentru sansele mele. Pentru cartile mele, computerul meu, meditatiile mele. Fata aceea, m-am gandit atunci, e condamnata la o viata pe strada. Orice ar fi facut, nu ar fi reusit niciodata sa iasa din mizeria in care s-a nascut. Si nu pentru ca era alegerea ei. Era conditionata.

M-am gandit atunci la colega mea, Aurelia. Am fost colege doar in clasa intai, probabil nici nu ma mai stie, dar eu nu o voi uita niciodata. Era atat de saraca incat cred ca nici nu se spala prea des. Dar avea o uniforma si venea la scoala. Nu prea venea cu caiete, teme nici atat, dar venea. Aveam senzatia atunci ca ceea ce mie mi se parea normal, sa vorbesc intr-un fel cu colegii, cu invatatoarea, sa ridic mana si sa ma cert cand credeam de cuviinta, ei i se parea dificil. Cum ar veni, ei ii venea greu sa fie in aceeasi lume cu noi.

De 8 martie ei nu a avut cine sa ii puna in mana un buchet de flori pentru “doamna” si a aparut cu… o floare. Eran un trandafir cam vestejit. Invatatoarea nu l-a primit. A umilit-o chiar: “Crezi ca eu pot sa accept asa ceva? De unde l-ai furat? Dintr-o gradina, in drum spre scoala?!”

Imi aduc aminte ca mi s-a parut atat de urat ce s-a intamplat ca imi era si mie rusine desi eu nu aveam nici o treaba cu floarea ei, nu o rupsesem de pe strada si nici nu intelegeam care era problema daca era intr-adevar furata.

In clasa a doua Aurelia nu a mai venit la scoala. Atunci ma gandeam ca biata de ea a scapat de un calvar. Fiecare zi la scoala pentru ea era o umilinta si imi imaginam ca era mai bine sa stea acasa. Acum ma intreb ce a facut fata care a terminat numai o clasa.

Si ma gandeam la Papan. Detinutul care a jucat in “Eu cand vreau sa fluier, fluier” si care a fost arestat din nou pentru furt dupa numai cateva luni de libertate. Un analfabet care traia in “Groapa”, un cartier de saraci din spatele blocurilor din Piata Alba Iulia. Un tanar de 20 de ani, cu o fetita de 3 ani. Florin Serban a scris despre el aici. Va recomand sa cititi, pe mine m-a impresionat textul.

Multi oameni spun ca el a avut de ales si a ales sa fure. Ba chiar a ales sa fure din nou.

Dar are de ales cu adevarat un om caruia ii dicteaza numai instinctul de supravietuire?

Eu, imi pot imagina doar, daca as fi crescuta pe strada, fara sa invat carte, invatata doar ca orice as face, oricat as munci (de fapt, ce sa muncesc daca sunt o fata de pe strada!? nici menajera nu ajungi daca esti o nespalata, nu? deci prostituatia poate fi singura chestie la care pot aspira…) niciodata nu imi voi depasi conditia, daca ar trebui sa pun mancare pe masa copilului meu, eu sunt sigura ca as fura. De fapt, as da si in cap. Nu as avea nici un Dumnezeu. Nu as avea nimic de pierdut.

Ce vreau sa spun e ca sunt de acord ca Papan, ca si altii care incalca legea, trebuia sa plateasca pentru fapta sa. Nu as vrea sa imi sparga nimeni locuinta, indiferent de motiv. Dar nu as zice ca oamenii ca el au furtul in sange. Mi se pare crud. Traim intr-o lume stramba. Cred ca mai degraba toti oamenii au supravietuirea in singe. Si… nu au de ales.

Patriarhia Romana: Pentru a depasi criza economica trebuie continuate lucrarile la biserici.

Biserica Ortodoxa Romana considera ca actuala criza financiar-economica este rezultatul “unei profunde crize spirituale si morale care poate fi depasita prin sporirea credintei, a rugaciunii si cooperarii pentru a finaliza un lacas de cult care aduna oameni, care sunt invatati sa se respecte si sa se ajute reciproc”.

de aici.

Construiti, construiti, construiti!

ps: bine ar fi sa fie atat de simplu…

Scriu acest post ca să îi urez bun venit în acestă lume lui Matei, nepoțelul meu în vârstă de o zi. Înainte să apuce să vadă despre ce e vorba prin zonă și să strige și el ”I want my money back!”, îi urez să fie mereu înconjurat de oameni pe care îi iubește și care îl iubesc, să aibă multă minte, curaj și mult noroc: oricare ar fi superputerea lui, toți avem o superputere, important e să știe să o folosească astfel încât să fie fericit.

Ieri l-am văzut la spital, avea o oră doar. Ce vârstă frumoasă! Era pentru prima dată când vedeam cu ochii mei, la numai câțiva centimetri distanță, pe cineva atât de… nou. Era înfășurat bine, bine în cârpe albe, i se vedea doar capul mic, mic, și nu spunea nimic. Stătea și atât. De fapt, stătea și creștea, sunt sigură.

Spitalul a fost o mică dezamăgire. Deși era plin de bodyguarzi de păreau de neînduplacat când venea vorba de intrat în spital în afara orelor de vizitare, așa cum orice spital ar trebui să fie, o verișoară descurcăreață a reușit să pătrundă prin cordonul de pază ca să vadă gălma cu un cordon ombilical abia tăiat. Și pe fericita mămică, extenuată de miracolul nașterii.

Nu mi-a plăcut sentimentul pe care mi-l dau toate spitalele de stat: că oricât de buni ar fi medicii și oricât de bun la suflet ar fi  întreg personalul, asta nu compensează faptul că aduci totul de acasă, de la papuci la prosoape, și dacă vrei și tu un pahar cu apă… Ar fi bine să-l fi adus de acasă.

De fapt, am stat puțin în spital și poate impresia mea e greșită, dar asta e senzația pe care mi-o dau toate spitalele. Că trebuie să te ajuți singur.

În fine, șocul cel mai mare pentru mine a fost să aflu că în maternitate nu e ca în filme, mămica nu stă singură în salon, înconjurată de flori, baloane și rude entuziasmate, iar copiii nu sunt așezați în cutiuțe mici, dincolo de un geam, ca într-o vitrină. Credeam și speram că voi putea să stau o oră să mă uit la bebeluș și eram chiar supărată că nu-mi luasem ochelarii (că dacă îl găseam așezat pe ultimul rând? eu nu văd prea bine la distanță!). De fapt, mămicile stăteau mai multe într-un salon, fără flori, baloane și papițoi, iar bebelușii erau poate așezați în cutiuțe transparente, cum credeam eu, dar nu am de unde să știu sigur pentru că erau dincolo de un perete… opac. O asistentă ni l-a adus din salonul nou-născuților și ni l-a arătat 30 de secunde, timp în care ne-am minunat de el, l-am lăudat și am tremurat de emoție.

Așadar, there is a new man in town. Matei.

Nu c-as crede in superstitii, dar ceva karma trebuie sa existe!

Si pentru cei care gusta astfel de incurcaturi ale vietii sau, altfel spus, comedii romantice, va invit sa vedeti filmul “When in Rome“.

Si daca spun “va invit“, inseamna ca n-ar trebui sa platiti biletul, nu? Pai, da! Fac cinste cu 4 invitatii (2 invitatii de cate 2 persoane, desigur, ca la un astfel de film trebuie sa iei pe cineva de mana dupa ce termin popcornul!) celor care lasa cele mai interesante comentarii la acest post, legate de filmul “When in Rome”.

Una din invitatii va fi data saptamana aceasta, pentru un comentariu de pana in 27 aprilie, iar cealalta va fi data pentru un comengtariu din perioada 28 aprilie-5 mai.

Vizitati pentru mai multe detalii site-ul Fantana Dragostei. Acolo veti gasi si mai multe informatii despre concurs, dar si distributia si sinopsisul filmului.

Ceva foarte dragut pe site e o lista de superstitii in dragoste trimise de utilizatori. (Si eu credeam ca nu sunt superstitioasa, dar de cate ori n-am rupt codita marului prin rasucire…!)

In plus, romanticii pot castiga bilete la film pe fantanadragostei.ro: trebuie doar sa invite pe cineva (special ) la film folosind jucaria din dreapta paginii. Iar cei care vor cumpara bilete la film, pot introduce detaliile pe site impreuna cu impresia despre film pentru a castiga o cina romantica (din cele 10 cine romantice disponibile)

Premiera “When in Rome” este pe 23 aprilie, la urmatoarele cinematografe: Cinema City Cotroceni Bucuresti, Movieplex Plaza Bucuresti, Cityplex Bucuresti, Cinema City Iasi, Cinema City Bacau, Cinema City Cluj, Cinema City Timisoara, Cinema City Pitesti, Light Cinema Bucuresti, Starplex Bucuresti, Odeon Cluj, Cityplex Constanta. Amor la Roma este distribuit in Romania de Forum Film.

Asadar, daca vreti sa aveti noroc si sa castigati invitatiile, aruncati un banut in fantana din bannerul meu din dreapta. Cine stie, poate va functiona!

UPDATE: Prima invitatie dubla merge la… Andrutza! Andrutza, ti-am trimis un email. Vizionare placuta!

Multumesc pentru ca comentarii. Pana pe 5 mai alegem inca un castigator pentru o invitatie. Asa ca daca mai aveti de impartasit asteptari despre film sau alte ganduri, write away!

UPDATE 2: A doua invitatie dubla a mers la madalina, cea care a lasat cometariul pe 29 Aprilie 2010 la ora 4:02 pm. Multumesc!