Andressa

Daca Traian Basescu ii lua telefonul jurnalistei inainte sa fi apucat sa votez, nici nu mai calcam prin vreo sectie de votare. Nu ca ar fi avut vreo legatura suspendarea cu situatia cu jurnalista, insa era o buna ocazie sa imi manifest dezaprobarea fata de gest.

Injuratura lui Basescu nu imi aminteste de “Mai, animalule” a lui Iliescu, ce-i grav e ca-mi aminteste de lantul peste picioare primit de cameramanul ce filma golani pe stadion. Acelasi “Nu mai mai filma, bah!”, acelasi “Nu crezi ca e de-ajuns?”.

Cum este posibil ca presedintele sa-i confiste telefonul unei persoane, indiferent de situatie? Indiferent de insistenta jurnalistei, de intrebari, de orice, gestul e incalificabil.
Cum este posibil sa-i spuna “pasarica”? Presedintele tarii noastre asa vorbeste?! E prea tarziu sa-mi retrag votul? Nu imi puteam imagina cat este de mitocan. Singurele persoane de care imi aduce aminte acest limbaj sunt Becali si Vadim.

Cum este posibil sa injure asa presedintele tarii? Macar daca o trimitea in, ma scuzati, a ma-sii. As fi putut sa inteleg. Putea sa o numeasca si oaie sau vaca. Ar fi fost nesimtit. Dar injuratura “tiganca imputita” dezvaluie atat de multe prejudecati si o gandire de xenofob de acum doua secole, incat ma sperie ingrozitor figura lui Basescu acum. E un monstru.

Si nu SPP-istii sunt de vina ca nu au sters conversatia din memoria telefonului. Lor vreau sa le multumesc pentru ca ne-au dat ocazia sa aflam, fara intermediari, ce ii poate pielea presedintelui reconfirmat in functie. Auzisem eu de rau de Basescu, nu stiam cat sa cred, multe lucruri erau parca interpretabile, dar atitudinea fata de jurnalista si vorbele lui spun foarte multe lucruri. Lucruri oribile. Si nu ca nu trebuia sa spuna asa ceva, nu ar trebui nici sa gandeasca. Cum sa aiba in vocabular asemenea expresii un presedinte de tara?

Diferenta dintre Basescu, Becali, Vadim si Geoana (sa nu uitam de discursul prostanacului cu deseul toxic ce trebuie incinerat, pus in cosciug sau ingropat) este extrem de mica, din pacate.

Sunt de acord cu Catalin Tolontan, singura modalitate de a indrepta macar partial greseala, ar fi pentru Basescu sa-i ceara scuze personal jurnalistei la locul de munca si, tot personal, sa discute cu reprezentanti ai ONG-urilor care promoveaza respectarea drepturilor comunitatii rrome. Dar nu va face asta. Este prea orgolios si las. De altfel, numai un las injura cand crede ca nu este auzit.

Si Basescu a promis ca in ultima sambata a fiecarei a treia luni din an, va tine un discurs in Piata Universitatii. Voiam sa ma duc cu un banner pe care sa scrie “vot uninominal si parlament unicameral”, dar acum cred ca mai potrivit ar fi un banner cu “nu ti-e rusine?”.

Nu stiu daca boicotul de joi ajuta la ceva. La urma urmei, nu breasla jurnalistilor trebuie sa-si arate solidaritatea cu Andreea Pana, ci toti cetatenii romani. Toti ar trebui sa-l boicotam. Eu l-am taiat de pe toate listele.

update: acum – 23.05.2007 ora 22:15 – va invit sa urmariti dezbaterea de pe Realitatea TV pe acest subiect. Moderator – Robert Turcescu, invitati – Mircea Toma si Dragos Bucurenci.

Tocmai am vazut la stirile de pe Prima cum primarul sectorului 2, Ontanu, a stins o tigara in palma unei angajate REBU de la salubritate

Nemultumit de mizeria din parcuri, Ontanu i-a aliniat pe maturatori si pe jandarmi si le-a facut morala. Cand a vazut-o fumand, in loc sa mature, pe o angajata REBU de la salubritate, i-a cerut sa deschida palma, sa puna tigara in palma, cu capatul aprins pe piele. Apoi i-a strans mana, facand-o pumn, cu tigara in palma. A intrabat-o daca o arde si i-a zis ca asa ii trebuie daca fumeaza in loc sa munceasca. “La munca!”

Inca nu mi-am revenit.

ps: culmea e ca stirea punea accentul pe curatenia din parc si nu pe gestul de stapan pe plantatie cu sclavi al lui Ontanu.

cop a pus filmuletul pe youtube.

Pe 4 mai.

Mi-as dori sa primesc masaj. Daca se poate, de la Adrien Brody. Dar cum nu se poate sa le am pe toate, macar sa vina Adrien Brody in vizita. Ma multumesc si fara masaj.

Ma uit cu placere la Apropo TV.

Cred ca de doua ori l-am vazut invitat pe un anume “Keo” , fiind prezentat ca “Vedeta Pop”.

Acest Robbie-Williams-wannabe este brunet, are tepi si sacou-hanorac. A scos pana acum 2 single-uri, dupa cunostintele mele, amandoua bucurandu-se de un rasunator esec. Din familia “fac muzica pentru ca am bani”, var spiritual cu dra aceea bruneta de care radeau Cassa Loco pentru ca are taticu’ bani si ea nu are voce si ruda prin alianta cu Fizz-cel-cu-groapa-de-gunoi-ecologica-si-multe-domnisoare-in-lenjerie-intima-in-videoclipuri, Keo este un exemplar tipic al speciei “vedeta de carton”. Nu spune nimic, nu face nimic, apare la televizor si se crede formator de opinii. Nici macar nu apare pe autobuze sau intr-un reality show pe Prima TV! E chiar zero!
Deoarece mama urmareste emisiuni de divertisment, am aflat ca in primul videoclip al lui Keo [botezat probabil Vasile sau Cornel, dar trecem peste superbul nume de scena], apare o domnisoara blonda urmarita printr-o parcare intunecoasa si ca marele cantaret a vazut-o intr-un bar si i-a placut atat de mult incat i-a propus sa apara in primul lui clip. Evident, fata a crezut ca incearca doar sa o agate [oare pentru ca nu avea fata de artist? sau i-a cantat ceva si ea a zis "daca tu esti cantaret eu sunt Madonna?"], dar vai! Nu incerca sa o agate! Chiar era cantaret, carcotasilor!

Aflam asta in emisiunea lui Teo. Acum a mai scos un videoclip, de pe acelasi album ce-nu-se-vinde-si-nu-se-va-vinde-niciodata-oricat-de-bogati-ar-fi-keo-si-parintii-lui. Pe aceeasi reteta, avem o fata frumoasa [pot sa jur ca e Cosmina Pasarin] machiata cu negru la ochi si Keo luandu-se in serios ca solist vocal.

Keo, don’t quit your day job!! Esti expresiv ca un robinet stricat! Si ce-i cu coregrafia aia?
La Apropo TV i se cere parerea de Vedeta Pop [serios] despre filmul Crash. Ce ne spune Keo? Ne deschide ochii!! Da, el ar vrea sa vada filmul pentru ca a fost filmat in Los Angeles, unde el a locuit si i-ar face placere sa revada strazile din “El.Ei” Wow, Keo, esti atat de convingator! Acum vreau si eu sa vad filmul pentru ca stiu ca tu ai locuit acolo! Si vreau sa-ti ascult si muzica insipida pentru ca inteleg ca esti pe piata pentru ca banii fac clipuri, nu talentul. Informatia pretioasa ca el a locuit la El.Ei. ii da lui Keo o aura de si mai mare artist ieftin. Pentru simplul motiv ca nu conteaza cat de umblat e el atata timp cat muzica lui e … trista.
Cine este Keo??

Ma scot din sarite astia care nu au nici voce, nici frumosi nu sunt, nici nu socheaza [macar Trident aveau ceva de aratat! ], nici nu au implanturi si nici nu joaca fotbal. Nici nu se culca cu Irinel si nici in telenovele nu apar. Keo nu are nimic. Nici in reviste de scandal nu cred ca apare daca nu plateste bine – cine sa vrea sa stie cu cine se vede el din moment ce nu stim cine e el??

Intrebat de Andi Moisescu in aceeasi emisiune daca vrea sa vada filmul Codul lui Da Vinci, aflam ca vrea sa-l vada, dar nu pentru ca a locuit la Vatican, asa cum probabil v-ati grabit sa presupuneti!, ci pentru ca i-a placut cartea la nebunie! Este si cult!

Keo – investeste in imobiliare!! Lasa-te de showbiz, lasa locul pentru fete cu decolteuri si multa personalitate Intelegeti voi…

Accept un site oribil.

Accept cozi interminabile.

Accept angajati nepoliticosi.

Accept sa ma ia la per tu de cate ori ma duc desi nu am impins tramvaie impreuna.

Accept un sediu decorat ca o sufragerie in care ma simt ca un musafir neinvitat. Si incaltat!

Dar nu accept sa o enerveze pe mama!! Grrrrrrr!

Acum jumatate de ora a intrat mama pe usa cu o falca in cer si una in pamant. Cei de la Raiffeisen Bank au reusit sa o scoata din sarite. Sa va povestesc ce mi-a povestit.

A asteptat cuminte sa-i vina randul la un birou. Cand in sfarsit s-a asezat in fata angajatei, domnisoara i-a spus ca-si ia pauza de masa.
“Pai, cum, in acest moment?”, a intrebat nedumerita mi madre. “Nu se poate dupa ce plec? Nu e deloc aglomerat, dupa mine nu e nimeni, va puteti lua pauza.”

Dar angajata Raiffeisen nu a cedat: “Pentru mine este o prioritate sa iau masa”.

Si a lasat-o pe mama timp de 40 de minute sa astepte. In paralel mai lucra o persoana, dar era ocupata cu un alt client.

Desi mama s-a enervat si i-a cerut angajatei numele ca sa faca o plangere, ea a refuzat sa se prezinte! Iar colega ei, cea care lucra in paralel, a spus ca o scolarita timida “Mai bine o intrebati pe ea, eu nu ma bag!”

Doar nu am vrea sa piarda premiul de popularitate printre angajati, nu? Sa o strige lumea “paracioasa”! Hihi. Cine ii angajeaza pe acesti oameni???

Departamantul de resurse umane de la Raiffeisen Bank este condus de blonda de la drept? “Hihihi, fata, eu zic sa mananci la fiecare doua ore cate un morcov si un biscuite, da-i naibii de clienti, tu! Lasa-i sa astepte, ca doar nu vei alege clientul in defavoarea tenului si a siluetei tale, draga!”

Nu au pauza de masa. Angajatii acestei banci nu au pauza de masa. Si eu, clientul lor, sunt Mama Ranitilor? Ar trebui sa le aduc sandvisuri in staniol?! Manca-i-ar mama pe ei de flamanzi si neapreciati de sef! Te acopar eu, duduie, mergi linistita si mananca, eu o sa stau si o sa pazesc biroul tau o ora! Not!!!

Sa faca plangere, sa ceara pauza de masa, sa inchida banca pentru o jumatate de ora pe zi, sa se descurce!! Do I look like I care? Adica lor le pasa de faptul ca eu ma grabesc? Atunci de ce sa-mi pese mie de fitele lor?

Si altii mai sunt angajati opt ore pe zi si nu intorc spatele clientilor cand li se face foame sau ii apuca pandaliile. Si mai mult decat atat, daca chiar au o problema, unii reusesc sa dea raspunsuri politicoase, sunt capabili sa-si ceara scuze cand te fac sa astepti. Ce replica, domnule! “Pentru mine este o prioritate sa iau masa”, se vede ca Raiffeisen investeste in traininguri! Iar atitudinea colegei aceleia demonstreaza ca si team-building-urile functioneaza. “Nu da nume!”

Mda. “Ce viata grea, fata! Lucrez incontinuu de azi de la 10 si e ora 3! Nu trebuia sa fac facultate, stiam eu ca e o greseala!”

Sa nu uit sa precizez: sucursala Raiffeisen careia si Posta Romana ii da clasa la capitolul Relatii cu Clientii este Iancului.

Si, vorba mamei, unii vor zice: “Schimba banca daca nu-ti convine!”. Dar eu consider ca deja platesc o banca pentru anumite servicii in momentul in care am cont acolo. Platesc inclusiv pentru a mi se cere scuze cand sunt lasata sa astept 40 de minute desi e banca goala. Si pentru episodul de maxima nesimtire de astazi: vreau banii inapoi!

ps: Si astept si scuze la mama at andressa punct ro.

Da, voi scrie in Prosport rubrica saptamanala “Profana“. Sunt microbista de ocazie, de aici si numele rubricii (nu ma dau analist sportiv!), si voi scrie tocmai din aceasta perspectiva o pastila despre sport. Sper sa va amuze.

ps: recitesc cu placere primul text de pe blog cu vaga legatura cu lumea sportului. cute.

Azi am stat mult de vorba cu Minna, prietena mea finlandeza, despre depresii.

Ea este in tratament pentru ca acum multi ani a avut o imensa cadere. Eu, cu greu, am recunoscut azi, ca anul trecut, pe vremea asta, eram in depresie. Eu credeam ca asta e un cuvant prea tare, spuneam “tristete”, dar simptomele vorbesc de la sine. E inspaimantator sa spun asta. Mereu m-am gandit la persoanele cu astfel de probleme ca la “ceilalti”.

Vreau sa scriu despre asta pentru ca am senzatia ca pe unii i-ar ajuta sa citeasca despre etape. Si i-ar ajuta sa inteleaga ce se intampla cu ei.

Intai si intai, eram trista. Pentru orice persoana tristetea este o stare care vine si trece, in functie de motiv. Dar nu aveam motiv. Frustrari se aduna mereu, dar trec. Mi-era greu sa inteleg asta. Nu recunosteam ca nu stiu ce mi se intampla. Treptat, am inceput sa ma simt amortita, fara dorinta de a ma scula din pat, de a vorbi cu oameni, de a manca… dar nici asta nu voiam sa recunosc. Asa ca spuneam ca nu ma simt bine fizic, daca trebuia sa dau explicatii. Asta faceau toti cei cu probleme similare, dintre cei cu care am vorbit. Ascundeau faptul ca plangeau fara motiv. Simteau ca ii protejeaza pe ceilalti.

Desi in vacanta de Craciun, eram cu mama acasa, nu cred ca ea stia ce ciudat ma simt. Sau poate ca stia. Cu siguranta, postul asta i se va parea ciudat! Dar vreau sa recunosc! In starea asta de depresie, daca ii spunem asa, eram foarte ingrijorata si trista pentru motive pe care nu le puteam numi, dar le simteam. Ma simteam in doliu.

Ma prefaceam ca mi-e bine cand vorbeam cu alte persoane din nevoia de a-i proteja. S-ar fi ingrijorat prea tare daca ar fi stiut, imi spuneam. Pe de alta parte, atata timp cat nu stiau, eu aveam acest motiv de a ma scula din pat: sa pastrez impresia ca sunt bine. Daca ar fi stiut, as fi putut sa ma simt “eu” mereu. Nu m-as mai fi ridicat din pat. De ce sa o fac daca nu am pe cine pacali?

Aveam insa puterea de a ma preface. Ea a disparut incet. La un moment dat, in ideea ca nu trebuie sa stie lumea cum ma simt, am vrut sa ies, sa ma vad cu un prieten si mi-am dat seama ca nu pot. Ca sa dau cu ochii cu cineva era un efort insuportabil. Eram inca in vacanta si concediu, ca atare am fost o leguma intr-o perioada in care puteam sta in pat cat voiam.

Nu stiu cum, ba poate ca stiu, faptul ca a trebuit sa merg la birou si la facultate m-a retrezit la viata. Nu ca ar fi disparut complet starea, dar trebuia sa ma scol din pat. Spuneam ca poate stiu de ce, pentru ca e posibil sa ma fi agatat de faptul ca atunci cunoscusem pe cineva care parea sa ma inteleaga. Cum sa cunosc daca stateam numai in casa? Pe net, bineinteles. M-am autosugestionat si a mers. Am putut sa-mi continuu viata.

Si acum ma simt bine. Ma simt zdruncinata uneori. Cum spunea Minna, ca un soricel care nu-si mai gaseste gaura in perete (vezi Tom si Jerry) si intra in panica: “Where’s my hole? Where’s my hole???” , dar incerc sa constientizez starile astea, sa le traiesc si sa le analizez. Fac pate din mine.

Ma bucur ca am gasit cumva resursele in mine, ca nu iau medicamente, ca ma simt bine. Ca inca ma cunosc pe mine insami. Si sper ca povestea mea sa-i ajute pe altii sa inteleaga ce li se intampla. Ca tot e perioada sarbatorilor si foarte multi ajung sa planga in pat acum… Nu protejati pe nimeni daca plangeti pe intuneric.

Si ma gandesc acum la persoane dragi. Una din ele, o prietena care obisnuia sa fie tare trista si nu cred ca spunea multora ce i se intampla. Draga mea, ti-am luat o pila de unghii foarte draguta. Cum trece timpul…

Dupa ce mi s-a repetat de zeci de ori ce bine e sa ai card ING si ca ti-l faci completand un formular si apoi soseste bucata de plastic acasa prin posta – azi am zis sa imi fac si eu unul.

Am intrat la ING de la pta Romana, de la coloane. Nu era nici un client inauntru – am zambit: “Va dura putin”, m-am gandit. Gresit. A durat 30 de minute din care 10 au fost pierdute pentru ca doamna de la ING a vorbit la telefon cu un amic.

M-am asezat in fata biroului unei doamne si i-am spus ca vreau card. M-a intrebat de ce. I-am zis ca vreau sa fac transferuri usor. Am intrebat de comisioane. Apoi a inceput sa-mi ceara date de identitate. Doamna a cerut un numar de telefon al unui domn de la un coleg. Colegul i l-a dictat, ea a format.

Eu am crezut ca suna undeva sa afle daca mai am card la ei sau ceva de genul asta. Ce naiva sunt! Am asistat la o conversatie de tipul: “Buna, draga! Ce mai faci, tu? Si eu obosita, cum ma stii… dar in curand intru in concediu!” Si apoi i-a spus cati bani are in cont, cum e cursul euro, ceva de tipul asta. Dupa convorbire am intrebat: “Era absolut necesar sa dati acest telefon acum?”

Iritata vizibil, doamna a raspuns “Da! Era un client!”. Am raspuns: “Inteleg”. Apoi a continuat ea: “Cand veniti la banca trebuie sa aveti timp!” Sa nu mori de ras?

Am raspuns: “Am timp, am si rabdare, dar si eu sunt un client si a trebuit sa astept”. Si ce raspunde doamna?? Culmea tupeului: “Nu sunteti client INCA. Veti fi!”

Am raspuns: “Sau poate nu o sa fiu”.

A tacut o vreme si a completat date pe computer. M-a intrebat la un moment dat cu cat o sa alimentez prima data cardul. Am raspuns ca nu stiu. A intrebat din nou:

“Puteti sa estimati?”
“Nu”
“Unul, doua, trei, cinci milioane?”
“Nu inteleg: nu aveti casuta pentru ‘nu stiu’? Trebuie bifat ceva, e obligatoriu?”
“Da, trebuie completat!”
“Atunci scrieti un milion, dar nu stiu, asta e adevarul!”

Am plecat de acolo dupa jumatate de ora ca sa aflu ca primesc pin-ul prin posta si ridic cardul de la ei. Am plecat dupa o jumatate de ora in care a trebuit sa ascult planurile de vacanta ale unei necunoscute si sa-i inghit si replicile acide, desi ea se purtase ca la piata.

In plus, in timp ce imi dictam numarul de telefon, veniturile lunare, adresa de mail, o alta domnisoara statea fix in ceafa mea, in picioare, asteptand sa discute cu minunata si amabila doamna de la ING. Mirobolant.

Lucrez cu BRD pentru serviciu, cu Raiffeisen, BancPost si BCR – si nicaieri nu am mai fost tratata in acest hal.

Mi-este greata cand trebuie NEAPARAT sa am de-a face cu bancile. Si credeam ca SelfBanking e solutia. Dar de fapt…

I banked myself!

later edit: azi, vineri 14 iunie 2006, am primit raspuns la mailul trimis la serviciul clienti de le ING [trimisesem link la acest post]. Si-au cerut scuze si au promis sa ma razbune, iata:

“Dorim sa ne cerem scuze pentru orice inconvenient creat in momentul deschiderii contului curent Cont’ROL in ING Office Romana. Va asiguram de faptul ca ING Bank acorda atentia cuvenita aspectelor semnalate de dumneavoastra si va aplica masurile ce se impun pentru ca acest gen de situatie sa nu se repete in viitor.”

Ieri la ora 4.

- “Stai, fa!”

Cineva se auzea la cativa metri in spatele meu strigand dupa mine. M-am intors: era un tigan dubios. Piata George Cosbuc mi s-a parut intotdeauna un loc periculos. Mergeam in pas grabit, mi-era frig, fularul imi acoperea si gura si nasul si imi indesasem caciula atat de adanc pe cap incat abia mai vedeam.

-”Stai, fa, un pic, n-auzi?!”

Sperasem sa ma lase in pace, grabisem pasul. Simteam ca ma urmareste inca. Mi s-a facut frica. Ma tineam bine de geanta si anticipam pierderile: cat dureaza sa imi refac actele?, bani nu prea aveam la mine, telefeonul – ar fi fost a treia oara cand mi se fura.

- “Tine-o, ma, pe fata aia!”, incepuse tiganul sa strige la un alt tigan pe langa care tocmai treceam eu privind in pamant.

M-am bucurat pentru ca cel de-al doilea tigan l-a ignorat.

- “Faaaa, n-auzi?!”

A mai strigat o singura data si a inceput sa alerge spre mine. Imi inclestasem mana pe geanta. Am respirat adanc, m-am oprit si m-am intors. Tocmai atunci el ajusese in dreptul meu. Avea vreo 30 de ani si purta haine murdare si rupte. Mirosea a birt.

- “Ti-a cazut asta.”

Mi-a intins mana murdara. Tinea bratara mea. Brata mea Swatch primita impreuna cu un inel de Sfantul Mihail si Gavril.

Imi venea sa plang. Nu puteam sa scot un cuvant. Ma tot uitam in ochii lui. Pana la urma am putut sa spun ceva, vocea imi tremura.

- “Va multumesc. Va multumesc mult, mult de tot.”

Mi-a dat bratara. A plecat.