Paradoxul iubirii: noi iubim burtosi, ei fug de grase

Cei mai iubiti barbati pe care ii stiu au numeroase calitati, dar frumusetea nu se numara printre ele. Cand ma gandesc la barbati dupa care multe femei suspina, imi vin in minte multe nume si imagini: ei sunt poate cam burtosi sau grasuti sau cam scunzi, fie vorba intre noi. Nasosi. Cam trecuti. Cu inceput de chelie sau fara par de-a dreptul. Tenul nu le-a fost niciodata perfect, sunt ridati sau cu niste cosuri. Cu ochi cam de broscoi. Sau un ochi mai mic si unul mai mare. N-au dantura perfecta. Practic, n-ar putea fi intr-o reclama la lame de ras. Dati-mi voie sa imi exprim in continuare punctul de vedere pe aceasta tema in calitate de femeie heterosexuala, singura ipostaza din care judec acest lucru.

Femeile ii vad altfel pe ei. Ce bland e! Ce amuzant e! Ce destept! Ce iubitor! Ce interesant! Ce erudit! Ce ambitios! Ce ochi are! Ma face sa ma simt in siguranta!

Nu ma refer acum la cliseul care poate va vine in minte, ca unele femei s-ar culca si cu un porc daca i-ar oferi standardul de viata pe care si-l doresc. Nu. Ma refer la interes autentic, fluturii in stomac pe care ii simti si pe care poate ii marturisesti unei prietene. Noi nu ne indragostim (doar) de fotomodele. Ne plac oamenii frumosi? Da. Oftam cand il vedem pe Adam Levine fara tricou? Da. Dar ne putem indragosti cu adevarat si de Billy Crystal? Da. Categoric.

Ei cauta ambalajul perfect. Am vazut barbati dezamagiti, raniti, singuri de mult timp, care aveau in jur femei pe care le etichetau cu amaraciune: “Imi place de ea, dar e cam grasuta, nu cred ca e genul meu”, “Cutare e simpatica, e desteapta, dar e atat de inalta, nu pot sa ies cu ea” s.a.m.d. Nimic altceva nu mai conta. Le admirau de la distanta pe cateva femei cu fizic demential, unele la fel de atragatoare ca si cele cu care au avut relatii nefericite pentru ca nu aveau nimic in comun, “dar ce frumoasa era!”. Nu zic ca faceau ceva gresit, a te indragosti de cineva este ceva ce nu poti controla. Se manifesta niste aspiratii pe care le-ai construit, le-ai interiorizat de cand te-ai nascut pana in prezent. Cum arata mama ta, cum ai fost crescut, cum te-ai indragostit prima oara, ce filme ai vazut, cum arata invatatoarea ta, primul porno vazut, felul in care te vezi tu in oglinda. Naiba stie. E ceva ce nu poti controla. Ai crede ca e ceva evolutionist: cautam parteneri cu gene bune, simetria e semn de sanatate, un corp bine proportionat si atletic inspira acelasi lucru. Si totusi, noi femeile, tot oameni, da?, nu vedem lumea la fel. Desi avem acelasi implus de a perpetua specia. Nu e ca si cum nu apreciem un om cu fizic fara cusur, dar ceva ne facem sa trecem peste multe defecte fizice. Oare ce se ascunde in spatele acestor alegeri? Lumea in care am trait, ce am invatat ca e bine sau rau. (Se pare ca vrem statut social, dar eu cred ca nici asta nu e 100% valabil. Vedem dincolo de ambalaj.)

De cand ma stiu femeile au fost judecate dupa cum aratau. Chiar si daca vorbeam de o telefonista sau o profesoara: era important sa fii frumoasa, orice altceva era secundar. Si eu am primit complimente sau reprosuri aproape numai in legatura cu aspectul meu. Cand eram inca mica, mica si conta numai ce auzeam acasa eram convinsa ca sunt normala, frumoasa chiar, amuzanta. Dar am iesit in lume si am aflat surprinsa altceva.

La bloc, discutiile despre cine are sanii mari si cine ii are mici se desfasurau pe ore intregi, zile in sir. Si baietii laudau calitatile fizice, mai ales daca erau expuse corespunzator, un decolteu adanc, pantaloni foarte, foarte scurti, rochii mulate etc, dar si fetele dezbateau chestiunea intens. La scoala au fost la moda clasamentele. Colegii sau toata clasa participau la un sondaj scriind pe biletele numele fetei pe care o considera a fi cea mai frumoasa din clasa. De-a lungul adolescentei, toate fetele din jurul meu au pus pe planul al doilea orice calitate si abilitate, fie ca erau olimpice la romana sau chimie, cantau la pian sau chitara, stiau sa faca brose sau sa picteze pe tenisi, vorbeau limbi straine impecabil: pentru ele conta doar ca nu sunt suficient de slabe si se chinuiau sa micsoreze distanta pana la greutatea ideala. Uneori nu era vorba doar de greutate, incercau prin zeci de trucuri sa mascheze tot felul de “defecte” inchipuite sau mult exagerate. “Am ochii prea apropiati”, “Am parul prea rar”, “Am nasul prea lat”, “Port un numar prea mare la picior”, “Am picioarele prea scurte” – cam asa oftau ele, resemnate, constiente de limitele lor. Nu stiu daca le spunea vreodata cineva ca au simtul umorului, ca sunt talentate la ceva. Subiectul permanent era imperfectiunea lor fizica. Eu insami am trecut prin acelasi calvar. Chiar daca mama imi spunea ca sunt cea mai frumoasa si cea mai desteapta, era suficient sa ma respinga un baiat care imi placea, sa aud o ironie sau sa ma marginalizeze fetele, toata increderea in mine se prabusea. Ma vedeam in oglinda ca la Casa Groazei, cu anumite parti ale corpului supradimensionate, ca un monstru.

Despre baieti se vorbea altfel. Asa cum fetele erau supranumite “Grasa”, “Slabanoasa”, “Tzatzoasa”, “Lungana”, “Cracanici”, “Ochelarista”, “Balena” si asa mai departe, baietii erau “Haiosul”, “Desteptul”, “Golanul”, “Fotbalistul”, “Tupeistul”, ba chiar obezul de la bloc era alintat cu numele “Bursucul”.  Nu discuta nimeni despre cum aratau ei. Ei aveau diverse forme, nu coborase niciunul de pe podium, dar nu exista acest subiect de discutie. (Asta e motivul pentru care ca femeie adulta am o mare placere in a “obiectifica” barbatii, asa cum traditional li se intampla femeilor, e felul meu de a-mi arata furia adunata in copilarie si adolescenta.)

Desigur, nu a transformat pe nimeni numai gasca de la bloc sau colegii de clasa. A contat si ce auzeam acasa. Si ce vedeam in general, pe strada, in carti, reviste si emisiuni TV. Conteaza ce vezi si auzi si la bunici, cum e lumea in general. Exista o cultura a frumusetii feminine, o industrie uriasa bazata pe ea, si nu de ieri, de azi, ci de pe vremea Cleopatrei, ba si mai si, de cand ele aveau nevoie de ei sa ii apere de animale salbatice si sa vaneze. Cand ne gandim cat s-a schimbat insa lumea de atunci, e greu de acceptat ca acest lucru a ramas la fel. Este o nedreptate sau mai bine spus o anomalie care nu foloseste nimanui. Un rautacios ar putea spune ca numai uratele au de pierdut, dar realitatea este ca nu numai o “urata” nu isi poate gasi fericirea, ci si un barbat poate rata persoane cu care ar fi fericit, implinit, se poate dedica unor relatii cu femeia “frumoasa” (dupa standardele cuiva), fara sa aiba satisfactiile pe care o relatie potrivita i le poate aduce. Poate te indragostesti de un ambalaj, dar duci apoi o viata cu omul din interior. Plus ca ambalajul se deterioreaza in timp.

Foto: Fotounion.