privind
In fiecare zi, cand plec de acasa, il vad la intersectie pe un nene scund (sufera de nanism sau, cum ar spune un fost coleg de liceu, e “”pitic ca la circ”). In pataloni gri, camasa de culoarea piersicii (pare mereu aceeasi) si o palarie de soare pe cap. Sta mereu in picioare si se uita la oameni.
Cand port tocuri sunt fascinanta pentru el. Pentru ca atunci cand port tocuri, nu ma incurc, ma urc pe chestii de 10 cm si devin un flamingo. Se uita fix la mine si cred trec prin dreptul lui nici nu clipeste, ca un copil care nu rezoneaza la conceptul de “nepolitete” si se holbeaza sau arata cu degetul la oamenii foarte grasi, foarte strambi sau orice altceva i se pare spectaculos.
Se uita la oameni cum se uita copiii la animalele de la Zoo. Casca ochii cand cineva trece gesticuland si vorbind tare de unul singur. De fapt vorbeste la un headset minuscul, cine sa-l vada?
Se uita la gastile de baieti cu ghiozdane in spate care urla ca maimutele cand vad o fata frumusica. Se uita la cuplurile care se saruta prea patimas in statia de autobuz din apropiere. Se uita la batranii care isi tarasc sacosele cu viteza melcului.
Ar putea sa se aseze pe gardul de pe marginea drumului, dar sta mereu in picioare. Aparent nu se plictiseste de spectacolul strazii, altfel nu ar fi zilnic acolo, cand vremea ii da voie.
Am inceput sa-i dau buna ziua. Doar ne vedem zilnic! Il invidiez pe micut. Si mie imi placea sa ma uit la oameni ore in sir. Cand aveam timp ma uitam la oameni cand asteptam autobuzul, cand mergeam cu autobuzul, cand mergeam si pe jos (si mergeam pe jos, nu gluma, kilometri intregi zilnic, de acasa pana in centru si inapoi).
Ma uitam la cum se imbraca oamenii, cum merg pe strada, cum conduc, cum injura. Imi place asta.
Ma uitam la ei si imi veneau idei de tot felul. Nu ma plictiseam niciodata. Uneori, cand am ocazie, merg mult pe jos si sunt atenta la oameni. Asta imi da senzatia ca am fost la cinema. 
9 Comments so far
Leave a reply
foarte frumos. si eu faca asta, ma uit la oameni. nevasta-mea zice ca ma uit dupa gagici. ceea e adevarat
nu ratez nicio fata frumoasa. as vrea sa postezi mai des…
oamenii sunt cel mai mare spectacol. pacat ca pe alocuri e grotesc!
Da, viata bate filmu, ca sa spun asa. Stii ce e ciudat? Ca si el te invideaza pe tine. Nu din acelasi motive, dar cu siguranta, macar din cand in cand, te invideaza. Si atunci care ii scopul vietii? Sa fugim mereu dupa ce au altii, si noi nu? Asta ne muleaza pe limite si intr-o buna zi ne vom confunda noi insine cu altii.
Oamenii ca poveste sunt peste tot: metrou,piata, scoala, chiar si la volan. Din pacate, in Bucaresh sunt din ce in ce mai putini. Sau povestile lor nu mai sunt interesante,pozitive sau macar umane?
Povesti frumoase gasim in rate, targuri rurale care se inchid la rasarit, la stane si eventual la scoala primara.
daaaa..si eu sunt “nebuna” dupa povestile oamenilor.. in metrou imi place sa privesc pe cate cineva si sa ii brodez povestea in minte.. sa incerc sa ghicesc de ce e suparat, de ce e imbracat asa lejer, unde se duce, ce citeste.. nu cred ca sunt singura care face asta, nu? Hihi..:)
Si deci stai prin zona mihai bravu colt cu vatra luminoasa…
cred ca stiu despre cine vorbesti… piticul e matusalemic, arata la fel de cand eram eu copil.
Pe vremea lui ceasca era un bun informator asupra cozilor prin cartier (acolo se da aia, acolo se da ailalta)
Stii ce e interesant: sa faci treaba asta cu privitul oamenilor in alta tara decat Romania; eu sunt intr-o tara musulmana acum si uneori, cand am ocazia, urmaresc furnicarul de oameni, gesturile lor, atitudinea unora fata de ceilalti….e uimitor….si atat de diferit…
Ei, lasa ca atunci cand o sa fii batrana o sa ai tot timpul din lume sa stai ore intregi analizand oamenii. La fel fac bunicii mei de la tara (si mai toti batranii de la tara de fapt) – ies in fata portii si se uita “cine trece pe drum” :p